Sentimentul caragialian al fiinţei

Fiindcă, pentru mine, Caragiale este întru totul viu şi cu adevărat nemuritor, socotesc că azi – cînd unii numără 100 de ani de la iluzoria lui dispariţie – nu voi scandaliza republicînd articolul prin care, în urmă cu aproape 20 de ani, sărbătoream, aici, în Dilema, 100 de ani de la apariţia Moftului român (seria nouă, 1893). Contez pe o mulţime de cititori care, la vremea lui, nu au cunoscut acest text şi sper că nu vor face mofturi. 

La o sută de ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul „moft“ cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: „român“ – una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: „blond“ cu „fond“ – va trebui să rostim, calmi, un „A se slăbi!“

A se slăbi, deci,
a se slăbi – celebra poruncă a tatălui, a 11-a poruncă din Teleorman pînă dincolo de Vadu lui Traian – amorul acestui neam al nostru pentru cel pe care Eugen Ionesco îl socoteşte cel mai important dramaturg necunoscut al lumii. A se slăbi, nu-i nici un amor, doar un hohot mecanic de rîs, poate o statuie inutil de serioasă, doar cîte un strigăt „Caragiale e cu noi!“ stingîndu-se repede prin chefurile legate de Ipingescu pe care, halucinaţi, le luăm drept revoluţii;
prin cele 10 decenii de la Moftul român (seria nouă de la 1893) aud un scrîşnet de măsele, al miilor şi miilor de moftangii siliţi să studieze pentru bacalaureat pe unul care „ne-a făcut de rîs ţara“, „a introdus zeflemeaua în cultură“, „n-a avut nici un personaj onest în opera sa“, aşa cum i-au învăţat mii şi mii de dascăli care nu puteau să le zică nici că I.L. Caragiale e un moft.

O, nici aşa!

Pînă şi azi, oameni inteligenţi – care văd în Conu Leonida „un blînd vodevil“, cînd acolo, sincron cu Bouvard şi Pecuchet, e prima şi cea mai atroce insisificare a vocabularului prin informaţia universală – ne sfătuiesc „să ieşim din Caragiale“, să scăpăm de el dacă vrem să fim luaţi în seamă, dacă vrem să fim abisali, mofturi, mofturi, mofturi, sîntem abisali de la 1883 fix, din Actul 1, cînd prefectul pleacă la telegraf să deschidă telegramele opoziţiei către Comitetul Central, cerînd în final: „Muzica! Muzica!“ pentru a acoperi cel mai turmentat strigăt al secolului: „Eu cu cine votez?“

E ca şi cum ni s-ar cere să scăpăm de Eminescu, cealaltă sursă de iradiaţii a sistemului nostru nervos, energetic şi naţional, deşi prea puţini fac faţă la această dublă iradiaţie, cînd alternativă, cînd simultană, niciodată paralizantă, niciodată anacronică, totdeauna sucită, de nu mai vrem azi nici comunism, nici capitalism, nici dictatură, dar nici democraţie, nici revoluţie, dar nici vodevil, ci ceva foarte straniu care s-ar putea numi, după voluptatea cu care cuvintele se îmbrăţişează şi se insisifică în limba moftului român: Revodeviluţia. (... sau, şi mai fericit, după o expresie a senatorului V. Gabrielescu: „o loviluţie“!)

În ţara formelor fără fond, Caragiale e un fond inalterabil a cărui formă se găseşte în toate incoerenţele şi inadecvările, fiind absolut sigur că dacă un sentiment românesc al fiinţei poate trezi sarcasmul filozofului, sentimentul caragialian al aceleiaşi fiinţe va intimida de-a pururi prin forţa adevărului său.

Drept codă a odei: trebuie să spunem, calmi, că nu sînt încă o sută de români care să fie de acord cu ideea bătută în piatră, a lui Camil Petrescu, la 1927, cînd s-a reluat Scrisoarea pierdută la Teatrul Naţional: „Capacitatea de a-l pricepe pe Caragiale dă măsura puterii de înţelegere a intelectualului român“. 

Rubrica Extremistului de centru va fi reluată pe 15 martie.