Note informative despre ce trăiesc citind

● 10 februarie – 20 februarie 2012. Citit, pentru a patra oară, Demonii, în întîmpinarea – cum s-ar fi spus odinioară – alegerilor din Rusia. Nimic nu se poate înţelege din ce se întîmplă acolo, nimic din ce mi s-a întîmplat în ultimii 50 de ani nu pot înţelege fără demonii aceştia, apăruţi în 1871, la doar doi ani după Educaţia sentimentală (1869). Sîntem cîţiva care, fără Flaubert şi Dostoievski, nu putem discuta educaţia noastră sentimentală.

● 16 februarie. Cîndva, greva din ’33, de la Atelierele CFR Griviţa. Se rîde şi azi de sirena lui Roaită. Ea a existat: în Întoarcerea din rai a lui Eliade, sirena de la Ateliere îl însoţeşte pe Emilian, violîndu-şi servitoarea, „un strigăt de panică, neîntrerupt, metalic, dîrz, ca un ţipăt de moarte, ca o chemare în ajutor... Sînt închişi acolo, probabil se luptă, şi eu... o scîrbă cumplită de sine... violul acesta fără nici un sens, sadismul acesta de nevropat slav sau ibsenian, de ce-am făcut toate acestea?... Nu era comunist. De fapt, nici acum nu se simte comunist, nu citeşte doctrină comunistă şi nu se interesează de cele ce se petrec sau s-ar putea petrece în Rusia. Îi e complet indiferent cine face revoluţia: comuniştii, socialiştii sau naţionaliştii... Singurul sens pe care îl mai poate da vieţii este acesta, al revoltei şi responsabilităţii, al împotrivirii contra ticăloşiilor şi murdăriilor din jurul lui... Ura care creşte neîncetat, împotriva oricărui parvenit, sau simplu bogat, sau şef politic.“ Niciodată nu mi-am ascuns că, în adolescenţă, am devenit de stînga, mulţumită şi revoltei antiburgheze din romanele lui Eliade.

● 17 februarie. Din Demonii, despre micii fanatici: „Ei nu pot înţelege deloc slujirea ideii altfel decît identificînd-o cu propria persoană care, după părerea lor, exprimă această idee. Erkel, cel sensibil şi bun, putea fi cel mai insensibil dintre criminalii care se năpusteau asupra lui Şatov, şi fără nici un fel de ură personală, fără să clipească din ochi, ar fi fost prezent la uciderea lui.“ Numai cei care au trecut – şi mai sînt în viaţă – prin fanatismele de dreapta şi de stînga pot înţelege adevărul integral din această caracterizare, în care abisală este „absenţa, în crimă, a unei uri personale“. Dar cine mai e dispus azi să-şi recunoască fanatismul politic?

● 21 februarie – 24 februarie. Citit Povestire despre Sónecika (traducere de Janina Ianoşi, Editura Contemporanul, 2011), a Marinei Ţvetaieva – unul dintre ultimele ei texte (1937), copleşit de amintirea anului 1919, la Moscova, cînd se împrietenise frenetic, incandescent, cum îi era stilul în toate, de o mai tînără artistă, această Sonia Holliday, şi cu un actor, Volodia, care se îndrăgosteşte, tăcut, de amîndouă femeile. Ca de obicei la Ţvetaeva, nu mai ştii cît e prietenie şi cît amor, cîtă poezie şi cîtă proză, deşi ea susţine că nu a întîlnit proză, în viaţa ei, nici cît o coadă de mătură. Întrebarea şoc – fără de care nu concep o carte bună – este aceea a ei către Volodia: „Ştii pentru ce există poeţii? Pentru ca să nu-ţi fie ruşine (sublinierea mea) să spui – lucruri mari“.

● 26 februarie. În cinstea sosirii lui Amos Oz la Bucureşti, încep ultimul său roman, publicat la Humanitas, în 2011, Odihnă desăvîrşită (traducere de Marlena Braester). Şoc la pagina 119 – în monologul interior al unuia dintre eroii principali, un bătrîn ştab sionist, dur şi rigid în familie şi în politică: „Inimă proastă, pînă cînd te vei ruşina (sublinierea mea) de poezie?“. La doar două zile distanţă, coincidenţa ruşinii în cele două texte mă electrocutează – e permanenta şi prea moderna teamă de orice este patetic în viaţa noastră. De cînd nu mai gîndim în „lucruri mari“, în idealuri, de cînd nu mai simţim poetic, de cînd nu ne-a mai străbătut un vers, ca odinioară, cînd – precum zicea Vianu – iubeam ca în Eminescu: „Atît de fragedă, te-asemeni...“, „să-ţi cer un semn, iubito...“. Inimă proastă cum sînt, prefer deodată să fiu autoironic şi să trimit mulţumiri secţiei literare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor, care pune la cale doar evenimente de lectură intense ca un seism, ca o tornadă, ca o vijelie. Autoironic? Lamentabilă pudoare.

● 27 februarie. Ca de obicei, evit să mă găsesc în public cu scriitorii mei preferaţi, să-i văd dînd interviuri, în conferinţe de presă, şi nu mă duc la Ateneu pentru Oz, nici la ICR, acceptîndu-mi propria timiditate, ca să-i zic aşa; aflu însă, de la o bună prietenă, că iubitul ei, un necunoscut, ţine cel mai mult, din opera lui Oz, ca şi mine, la romanul Fima; sînt cele mai tăcute şi rapide împrieteniri, acelea cu necunoscuţii care adoră Lucien Leuwen, Pnin, Fima – acest tandru zăpăcit telavivian, care se autoproclamă, în gînd, ca prim-ministrul unui guvern aflat în îndelungi negocieri de pace cu palestinienii.

● 29 februarie. Aflu, dintr-un interviu al României literare, că Oz a primit mesaje furibunde ale unor israelieni, indignaţi că el ar fi trimis o carte de-a lui unui lider palestinian prizonier într-o închisoare din Israel; să nu-l privim idilic pe Oz, îmi spun, citind romanul lui, după ce a declarat, scandalos, că ura şi conflictul din zonă nu sînt între buni şi răi, ci între buni şi buni; numai celebritatea lui literară îl apără de mînia micilor şi marilor fanatici ai locului.

● 2 martie. Poate că cea mai consistentă „urmă“ lăsată de vizita lui Oz este un articol din Gazeta sporturilor (!), al lui Cătălin Tolontan, care, discutînd despre conflictul dintre suporterii contestatari şi ştabii Federaţiei de Fotbal, invocă, în final, o celebră idee a israelianului: „Îmi iubesc ţara, chiar cînd nu pot s-o sufăr“.

● 5 martie. Putin cîştigă „normal“ alegerile, fiind pe cale să realizeze, cumva, ideea demonicului Verhovenski: „Aici avem nevoie de o voinţă măreaţă, de idolatrie despotică...“ Trăiesc, totodată, o situaţie neverosimilă timp de peste 70 de ani, de la Revoluţia din Octombrie la dispariţia Uniunii Sovietice: Partidul Comunist, aflat în opoziţie, denunţă fraudele acestor alegeri, fiind acuzat că, astfel, face jocul puterilor occidentale, care se amestecă în afacerile interne ale Rusiei. În viaţa mea este tot mai puţin loc pentru neverosimil.