Note informative ca exerciții de concizie

„Cînd vom da, în fine, romane în două fraze?“
(Nu ştiu cine, nu ştiu unde)

Tîrziu a observat că vanitatea îi este mult mai dezvoltată decît inteligenţa.  

Putea fi, uneori, atît de demn încît îl lua frica şi renunţa.  Nu a cunoscut niciodată hazul lucrurilor şi totuşi orice frază o începea cu „eu“. 

Nu a suferit niciodată de oportunism fiindcă întotdeauna a fost de partea majorităţii. 

Nu a înţeles niciodată ce înseamnă să nu poţi lăsa o carte din mînă. S-a străduit toată viaţa să nu o ceară în căsătorie şi ieri a sărbătorit singur, în Parîng, 55 de ani de cînd o iubeşte. 

I-au trebuit mulţi ani ca să priceapă că toată viaţa lui a fost guvernată de doar două întîmplări: prin forţa lucrurilor, nu a trebuit să aibă grijă de părinţii săi emigraţi şi nu a avut copii. 

Mascul, viril, nu a găsit niciodată de (bună)-cuviinţă să discute cu bărbaţii cum face el dragoste şi alte intimităţi din domeniu. 

Foarte timid, nu l-a întrebat pe nici un amic de-al său: de ce mă baţi la cap? 

Toată viaţa a fost obsedat să nu jignească şi să nu linguşească pe nimeni şi astăzi e convins că va plăti pentru asta. 

A ajuns la 90 de ani şi încă nu-i e greaţă de viaţă. 

Pe măsură ce îmbătrîneşte, este tot mai iritat pentru că în seminariile de marxism niciodată nu li s-au pus la dispoziţie replicile celor făcuţi praf de Marx sau Lenin. 

Nu ştie nici pînă azi ce l-a făcut să nu vadă în nici un semen o slugă a sa, o fiinţă căreia să-i poruncească, şi nu încearcă să analizeze această carenţă. 

Crescut mult timp în spiritul luptei de clasă intransigente, s-a ferit, în adolescenţă şi tinereţe, de omenie – noţiune prea vagă ideologic; acum, la bătrîneţe – de data asta din dezgustul faţă de ceauşismul care consacrase „comunistul de omenie“ – noţiunea tot i se pare o limonadă stătută. 

Într-o bună dimineaţă s-a trezit iluminat: lumea e divizată în necazuri mari şi necazuri mici, ale lui fiind enorme. 

Ceea ce-l descurajează tot mai mult este că nu cunoaşte nici un specialist notoriu şi incontestabil în modestie, mai toţi (poate cu excepţia lui Cehov) apărîndu-i ca impostori. 

Într-o seară, după ’89, mi-a spus că pentru el cea mai puternică imagine a regimului socialist a fost un cantor de la Sinagoga Mare care cînta şi în ansamblul MAI. 

De la cutremurul nipon de peste 9 grade a luat obiceiul ca în loc de „bună ziua“ sau „la revedere“ să-şi salute colegii ca toţi japonezii: aplecîndu-se uşor şi împreunîndu-şi palmele. 

Era ridicolă, o ştia, dar nu-i păsa şi punea la inimă toată mizeria din Bangladesh şi Haiti. 

Din clipa cînd omul acela a enunţat, fără emfază, că „românul s-a născut subversiv“, omul acela i-a devenit şi mai drag. 

Zicea că are un humor nebun, ieşit din comun, şi totuşi nimeni nu rîdea.  De la 50 de ani, din acel „mezzo del camin“, se lămuri că nimic nu e absurd pe lume – doar ceea ce se numeşte normalul – şi după alţi 50 încă nu se răzgîndeşte. 

Avea o grijă (aproape) monstruoasă să nu gîndească în termenii inocenţei.