As Time Goes By

În noaptea de 31 dec. spre 1 ian.,

aveam bine fixate în minte cîteva subiecte categoric serioase şi urgente:

existenţa în Rusia a unei drepte şi stîngi (nici una extremă) ca expresii ale unei democraţii – conform declaraţiei lui Putin în faţa unui brad festiv, felicitînd întreaga naţiune;

imaginea surprinzător de nuanţată a lui T.P. (Titus Popovici) în ultima carte a lui CTP în care analiza evoluţia cinematografiei române sub Dej şi sub Ceauşescu;

fraza din ultimele zile ale Jurnalului lui Tolstoi, despre Fraţii Karamazov: „Multe lucruri bune, dar cîtă incoerenţă!“

de ce şi cum să rezişti în absenţa speranţei?

Indiferent de importanţa lor, de „ordinea intrărilor în scenă“, două evenimente le-au pus, recunosc, în umbră, soarele zilei aducîndu-mi în auz celebrul şlagăr al lui Gelu Solomonescu „E primăvară în ianuarie“.

Primul eveniment a fost Sergiu Celibidache dirijînd la Ateneu, pe nu ştiu ce TVR şi în care eternităţi, Rapsodia română; tot ce face, rîde şi dansează dînd intrările la toate horele, sîrbele şi ciocîrliile este inenarabil şi zguduitor pînă la dezechilibrul oricăror probleme urgente.

Al doilea – şi cer nu numai înţelegere, dar şi concentrare – este eşecul, pe 31 dec., suferit acasă, de Manchester-ul United, al lui Sir Alex şi al meu, personal, în meciul cu ultima clasată Blackburn. Fără să intru în amănuntele unui scor care „a evoluat nebuneşte“, combinaţia dintre Celibidache şi cei peste 75.000 de englezi de pe Old Traford m-a adus în următoarea situaţie tratată cu sînge rece, despovărat de orice culpă ideologică:

pe 1 ianuarie, la orele 17,00, m-am teletransportat la Sunderland, unde Manchester City (rivala lui United la primul loc) nu trebuia să învingă, dorinţă aprigă, fără speranţă, de unde un pariu nesăbuit cu mine însumi, atît de metafizic încît nu-l pot divulga; am contemplat primele 45 de minute, City îi era superioară, dar nu marca, la pauză, orele 17,45, era 0-0 ca atare

la 18h, m-am dus pe TVR Cultural, unde începea Vă place Brahms, film de neocolit în situaţii chiar mult mai grele şi am stat imobil fotbalistic, dar agitat artistic, ştiindu-i pe dinafară, ca-n basmele oricărui adult, toate replicile în care aceea de bază, a ei, rămînea: „De mult nu m-a mai căutat cineva în tot Parisul...“ Am stat în această stare adulterină – acceptabilă dacă există şi una uterină – pînă cînd Perkins o invita pentru prima oară la un prînz împreună şi atunci, fără să-mi pierd controlul, m-am întors la Sunderland, unde în minutul 72 era încă 0-0.

Am hotărît că orice s-ar întîmpla la Paris, nu mă mişc de-aici, 18 minute pînă la the end, am emis nădejdea (şi cîte nădejdi am emis în ultimele decenii?) că va rămîne 0-0, ca Mancini (ăsta e antrenorul lui City, pentru cine nu are cultura la zi) să nu ia trei puncte, ci doar unul, la Sir Alex, am dublat pariul meu meta, pe care l-am văzut pierdut în minutul meu 88, cînd City a avut o ocazie mai mult decît enormă, dar şi enormul e în fotbal normal să fie ratat, s-a intrat în prelungiri, Sunderland părea zdrobită, doar părea, fiindcă – deşi în fotbal nu există fiindcă – în ultima secundă a celor 4 minute de prelungiri a avut şi ea un contraatac, City era cu totul descoperită şi, dintr-un offsaid pentru care nu voi avea niciodată remuşcări, Sunderland marchează golul de 1-0.

M-am prefăcut mie însumi dîndu-mă sobru – nu e uşor – am comutat pe Ingrid Bergman şi Yves Montand, exact la scena cînd el îi citeşte ei scrisoarea lui Perkins, scrisorica de amor – se poate trăi fără diminutivele celui care ne-a interzis să mai rostim în română: „te ador!“? – ca de-acolo încolo nici replica ei, poate chiar adresată mie: „nu eşti prea inteligent, dragule!“, să nu mă clintească din poveste. Am dus-o pînă la scena aceea, cînd ea – după ce i-a dat la propriu un papuc – să-i strige din capul scării: „încearcă să înţelegi, sînt bătrînă!“, scenă din cauza căreia m-am despărţit de o persoană, ea considerînd-o indecentă, eu bravă. Aveam... nu ştiu cîţi ani aveam – cinefilul de serviciu a emis o singură idee precisă: „Aimez-vous Brahms? a făcut în 2011 50 de ani... nici nu i-am simţit“.

Peste nici două minute, am primit, pe rînd, două telefoane, de la doi amici care nu se cunoşteau între ei – întrebîndu-mă fiecare dacă am văzut Casablanca pe PRO TV; nu le-am deconspirat de ce nu – îmi era dificil să le explic că am pus un meci de fotbal mai presus de Sam; amîndoi au ţinut să-mi confirme că iar au plîns la „Marseilleza“. Am fost prompt: „Casablanca face în 2012 70 de ani“. Cred că nu am fost crud. Altă soluţie nu avem decît aceea să fim exacţi.