Cum doare candoarea

Mai penibilă decît dispariţia cuvîntului (şi a ideii de) duioşie
– pe care nu de mult propuneam, fără consecinţe, să fie scrisă cu puncte puncte
d...e, precum se evitau pe vremuri cuvinte pornografice,
şi, mă rog, de ce să aibă consecinţe?
de unde această neobrăzare ca urma unui pix să aibă consecinţe
într-o ţară unde chiar înainte de a ne fi născut
se stabilise, la Capşa, că nimic nu are consecinţe? –
dar să mergem mai departe:
mai violentă şi mai dură decît dispariţia duioşiei
a fost lichidarea candorii.
Nu investighez (verb la zi) pe nimeni, dar cu siguranţă nu sînt singurul care nu a mai auzit/văzut
un gest de candoare, un gînd candid, o interogaţie candidă.
Intraţi în orice bar, bodegă, discotecă sau talk-show,
– nu vă propun totuşi un consiliu de miniştri –
şi întrebaţi: „ce e candoarea?, cu ce se prepară?“
şi veţi fi privit ca un deplasat mintal.
Deschideţi dicţionarul şi veţi găsi două rînduri la „candoare“:
1) curăţenie morală. 2) nevinovăţie, naivitate.
Te zguduie un rîs aproape cît un sens cu nonsensul lui.
Într-un act de cultură, te duci la un anticariat, cauţi şi găseşti romanul care a avut pentru prima oară titlul acesta, Candide (1759), şi după un îndelung efort îl duci pînă la capăt, ca să afli ce?
Că a fi candid înseamnă să-ţi cultivi grădina casei.
„De ce vinzi prostii?“, a fost întrebat acel anticar de către un nepot al său, după ce i-a rezumat subiectul.
Căutător – precum alţii, de adevăr sau de aur – al celor care au lichidat candoarea,
am altă reacţie:
cum îmi apare umbra fantomatică a acestui cuvînt,
îl văd pe James Finlayson – urîtul ăla mustăcios din filmele cu Stan şi Bran –
aruncîndu-mi ocheada lui teribilă:
de ce mai caută ăsta cine-a lichidat candoarea?, ce politică face?
Îi sînt suspect, foarte suspect.
Căci, domnilor (şi eventual doamnelor), nu trebuie să fii Maigret-ul lui Simenon ca să ştii că
politica, adică totul, a lichidat candoarea, asimilînd-o cu cel mai detestabil păcat:
prostia. (Cînd un om civilizat nu vrea să-i spună unui prost că e prost, îi zice că e candid.)
În faţa cui şi în faţa a ce mai putem emite candori? În faţa telejurnalelor? În ciclonul informaţional? În jocul (aşa-i zice nu o dată) democratic? În faţa situaţiei din Orientul pe cît de Mijlociu pe atît de Extrem violent? În faţa primului rock’n’roll dansat la Kabul după 30 de ani?
Candoarea ne-ar prosti pînă la apolitism.
Nu mai putem fi candizi – nici eu, nici pixul meu – aşa cum nu mai putem să fim apolitici, conform maximei emise de o căpetenie a opoziţiei anticomuniste, imediat după ’90: „azi, pînă şi stîlpii de telegraf fac politică“.
E tragic pînă la amuzament în ce măsură nu ne putem debarasa de politică, oricît ar fi ea de cadaverică.
Şi, stanbranist nemîntuit, după Finlayson, îmi apare sergentul inconturnabil:
„Hai, circulaţi – nu e rost de nici o tragedie!“
Are dreptate: ce, în austeritatea prezentă şi mai ales viitoare, nu se poate trăi, în vecii vecilor, fără candoare?
Numai limba română, în ironiile ei involuntare, ne dă un răspuns:
Candoare? Cam doare.
Dar fiindcă nu-i cult şi matur să închei c-un calambur, ţin să anunţ că anul acesta nici premiul literar franco-german Candide (15.000 euro), decernat de patru ani pentru a face cunoscut un scriitor contemporan de pe malurile Rinului, nu s-a putut acorda din cauză că laureatul Peter Handke nu a fost agreat de sponsorul principal. Handke e prea bine cunoscut ca un susţinător al Serbiei în conflictul cu Kosovo.
...Vi se pare prea clară demonstraţia? Aşa sîntem noi, stîlpii de telegraf: prompţi şi brutali.