Eurofotbalul şi consecinţele sale
Stimaţi documentarişti din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC),
Deşi, la ora cînd vă scriu, nu cunosc deznodămîntul Turneului European de fotbal, nu-mi pot reţine satisfacţia pentru inspiraţia bine dispusă cu care – în aceste zile şi nopţi confuze pînă la Dumnezeu, cum se zice global – aţi tratat acest eveniment, de la bun început.
Astfel, vă felicit pentru ideea de a instala echipa Germaniei la Gdansk, unul din oraşele cu care – sub numele de Danzig – a început, pentru mulţi dintre octogenarii încă vii, istoria vieţii noastre de europeni; nu ştiu ce vîrstă aveţi, mi-e limpede că ştiaţi ce-a însemnat Gdansk/Danzig în declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi nu aţi ezitat să comiteţi coincidenţa, fără teamă de (in)corectitudinea politică a acestei legături; pe lume fiind două corectitudini, a fost satisfăcută şi cea aparţinînd unei memorii mai puţin octogenare, Gdanskul fiind şi locul de naştere al Solidarităţii poloneze, acolo unde Lech Wal-e¸sa, portar în echipa şantierului naval, folosea jocul pentru a pune la punct, cu tovarăşii săi de pase şi şut, tacticile protestatare. Exprimîndu-mă cu o anume solemnitate, vizita doamnei cancelar Angela Merkel la reşedinţa echipei germane a pus bine în valoare toate aceste transparente şi necesare aluzii la ce a fost şi nu va mai fi, într-o Europă cu tot mai sărace iluzii la ce este.
La fel de mulţumit mă declar faţă de humorul cu care aţi tratat cîteva grele şi vechi conflicte din zonă: la meciul dintre Rusia şi Polonia, o coincidenţă deloc stranie a stabilit un arbitru german, care a condus fără mari cusururi; orice memorie avizată nu putea decît să surîdă inteligent. Cele cîteva ciocniri violente dintre suporterii polonezi şi ruşi – pe stradă, nici una pe stadion – erau previzibile, totuşi nu au atins proporţiile care îl făceau, cîndva, pe un ziarist de la L’Equipe, care urmărea preparativele poliţieneşti înaintea unui meci Anglia – Olanda, să-i scrie mamei sale: „Nu, nu m-ai născut pentru a fi corespondent de război“. De altfel, şi soarta fotbalistică a Rusiei a fost organizată cu un haz demn de clasicii ei. După un prim meci excelent cu Cehia, zdrobind-o fără apel (orice memorie şaizecioptistă era deja la pîndă...), Rusia, amintind de celebrul diagnostic al lui I.V. Stalin, „ameţeala de pe urma succeselor“, a pierdut ultima partidă a grupei, inclusiv calificarea, în faţa unei Grecii căreia nu i se mai acorda decît o şansă teoretică. Preşedintele Federaţiei Ruse de fotbal a explicat eşecul, ca un personaj din Ilf şi Petrov: „Grecii au jucat prea slab şi nu ne-am pus mintea cu ei“.
De fapt, cu grecii aţi dat marea lovitură; numai nişte ficţionari puteau visa la un „sfert“ între Grecia şi Germania; dvs. aţi cutezat, nu v-aţi temut de ostentaţia unei asemenea coincidenţe şi ne-aţi oferit un spectacol în care fotbalul devenea fantasmagoria pasionantă şi voioasă a celui mai crîncen conflict politico-economic din Europa. Deţineţi, desigur, dosarul voluminos al întregii poveşti, încărcată de o furie abracadabrantă. Pentru mine, om care ţin, melodramatic, cu cei mai slabi, şi logic – cu cine joacă mai bine, meciul a fost o odisee culturală care m-a dus de la Războiul Troiei nu va avea loc la Zorba grecul; îmi place să cred că le-aţi avut în bibliografia problemei, cu atît mai mult cu cît am în vedere seninătatea cu care aţi organizat cele patru sferturi de finală: nu aţi şovăit să puneţi faţă în faţă ţările în criză declarată – Grecia, Portugalia, Spania şi Italia – cu cele patru care nu au, deocamdată, pe cap catastrofa, respectiv Germania, Cehia, Franţa şi Anglia. Rezultatele au fost normale dpdv strict sportiv; e dovada cea mai clară că aţi decuplat fotbalul de economia politică, dîndu-i dreptate lui Carlos Fuentes, în discutabilul său idilism: fotbalul poate sublima războaiele. Şi nu numai lui. Karagoulis, căpitanul grecilor, „martirizaţi“ de Angela Merkel (doi dintre ei îşi cîştigă existenţa în Germania, la Schalke 04 şi Werder Bremen, alţi cinci – în zona euro), i-a calmat pe suporterii săi, care cereau o multilaterală răzbunare, spunîndu-le: „Fotbalul e singurul lucru care poate alina suferinţa“. Antrenorul Portugaliei a fost şi mai conciliant: „Noi nu putem rezolva criza, dar o putem face mai suportabilă“. Aţi fi şi mai idilici dacă îi veţi ignora pe cei care nu suportă asemenea idei călduţe, împăciuitoriste, prea jucăuşe pentru situaţia (aproape) apocaliptică în care se găseşte lumea, toată lumea. Deşi nu am văzut nici un indignat european manifestînd împotriva fotbalului (mulţi indignaţi sînt şi microbişti...), există totuşi un risc în încercarea dvs. de a depolitiza lumea, oferindu-i doar tensiunile provocate de un penalti, de un ofsaid, de o minge care nu a trecut linia porţii, toate sub lozinca: „It’s only a game“. Este tot mai evident că orice depolitizare, de orice natură – fie ea moartă sau morală –, se loveşte de o politizare şi mai violentă, a oricărui gînd, gest sau sentiment. Criza cea mai acută este cauzată de violenţa cu care politicul ne terorizează viaţa. E ceea ce mă face să închei cu mult mai puţin entuziasm, fără să cedez o iotă din ideea unui fost portar dintr-o echipă algeriană de fotbal, om care, matur, putea lăsa biroul său de director la ziarul Combat, ca să asiste la antrenamentul lui Vignal, portarul naţionalei franceze: „Viaţa nu e tragică fiindcă e mizerabilă; ea mai poate fi magnifică şi bulversantă, aici e tragedia“. Albert Camus.
Rubrica extremistului de centru va fi reluată pe 2 august.
