Şoc şi contraşoc - notă informativă

Stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciile Multilateral-Dezvoltate,

stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor,

mi-aş fi suspect dacă aş duce modestia pînă la a vă ascunde ce şoc s-a abătut asupra mea în ultimele zile ale lunii martie 2012.

Mai întîi a fost modificarea unei fraze de bază în maturizarea mea politică şi sentimentală, o frază importată de mine în publicistica noastră la începutul acestui secol 21; eu am importat-o – asta e sigur – tipărind-o pentru prima oară în „Mătuşile din Tel Aviv“. Nu pot să formulez unde am citit-o, în ce ziar, în ce loc, înainte de ’89 sau după – cert este că am adus-o la lumina tiparului după ’89, veţi înţelege lesne de ce. Ştiu însă precis că imediat m-a străpuns temeinic şi mi-a fost imposibil să o uit pînă la ora cînd vă scriu, pentru a nu merge, excesiv, mai departe.

E vorba de o afirmaţie, la 1969, a lui Chu-En-Lai, într-o convorbire cu Henry Kissinger, în care aprecia că „e prea devreme“ să ne pronunţăm asupra Revoluţiei franceze de la 1789; nădăjduiesc că vă e cunoscut cine a fost Chu-En-Lai, fie şi în linii mari, al doilea lider comunist chinez după Mao Tze Dun, om în tinereţe cu studii la Sorbona etc.; de asemenea, sper să vă daţi seama ce impact putea avea o asemenea rezervă ideologică faţă de Revoluţia franceză de la care s-au revendicat, chiar fetişizînd-o, comuniştii din lumea întreagă: cum să fie prea devreme, după aproape 200 de ani, să emiţi ca revoluţionar comunist o opinie decisivă despre Căderea Bastiliei?. La noi, după ’89, cîţiva publicişti citiţi s-au folosit – pentru a se defini la dreapta, Revoluţia franceză fiind clar de stînga – de echivocul lui Chu-En-Lai (uneori punîndu-l chiar pe seama lui Deng Xiao Ping, reformistul post-Mao). Ca să nu prelungesc suspansul, vă comunic că, de săptămîna trecută, problema nu se mai pune. Un prieten din Franţa – cu care împărtăşesc, ca o garanţie a gustului nostru, acelaşi entuziasm faţă de Philip Roth şi Thomas Bernhardt – m-a informat că la o radio-emisiune a ziarului Le Monde, celebra afirmaţie a lui Chu-En-Lai a fost pusă în adevăratul ei context, şi anume: Kissinger l-a întrebat atunci, în 1969, ce părere are despre recenta revoluţie pariziană din 1968 şi Chu la ea s-a referit, socotind, pe bună dreptate, că e prematur a se pronunţa asupra ei. Un îndelung malentendu, al traducerii, al contextului referenţial, poate chiar al veşnicului senzaţionalism publicistic au stat la baza confuziei dintre Revoluţia de la 1789 cu aceea din 1968, mult mai puţin decisivă. Din cîte constat, această clarificare nu a făcut înconjurul lumii. Pentru mine, însă, e suficient de importantă ca să mă silească să vă scriu cu o sinceritate de care nu mă jenez: înregistrînd şocul „corecturii“, eu continui să cred – fireşte, cu maximă prudenţă în generalizări, cu suspiciune faţă de relativismele facile – că, la 2012 ani după Hristos, e bine să nu tragi concluzii decisive, ţepene, asupra evenimentelor istorice la care ai avut „norocul“ să nu participi. Încît nu numai că nu am renunţat la idee, dar am şi înregistrat-o, în jurnalul meu dedicat lui Sei Şonagon, la capitolul sobru numit: „Ceea ce e prea devreme“.

Mă simt dator să vă explic şi de ce, pentru prima oară, mă adresez ambelor dvs. servicii non-guvernamentale, care-mi guvernează pixul: a avut loc şi un contraşoc pe care nu-l pot pune decît pe seama forţei SMOC-ului. Pe 28 martie 2012, la cîteva ore după ce am înţeles că Chu-En-Lai nu a pus în discuţie Revoluţia de la 1789, mi-a apărut, poate pentru a echilibra jocul citatelor, Mao Tze Dun însuşi. Într-un articol din Adevărul, pe două pagini, se relatau discuţiile, din martie 1963, dintre Mao şi o delegaţie a Partidului Comunist Român, condusă de I.G. Maurer, avîndu-i lîngă el pe Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu şi Chivu Stoica. În centrul convorbirii au fost relaţiile tensionate la ora aceea dintre China şi URSS, pe care Mao le-a abordat într-un stil impenetrabil, care abroga politicul, ideologia şi chiar humorul:

„Polemica aceasta nu va avea o mare influenţă asupra situaţiei din China.
În primul rînd, nimeni nu a murit şi nu va muri.
În al doilea rînd, cerul nu va cădea.
În al treilea rînd, iarba şi copacii de pe munţi vor continua să crească.
În al patrulea rînd, peştii vor continua să înoate.
În al cincilea rînd, tovarăşele femei vor continua să nască.“

Mi-am tratat contraşocul, clasificînd documentul în acelaşi jurnal şonagonian de care nu mă despart de peste 50 de ani, la rubrica: „Informaţii sensibile“.

Nu e prea tîrziu să-mi comunicaţi dacă am făptuit, contraşocat, o gravă greşeală ideologică subordonînd o politică „la zi“ unui poem al eternelor externe. Vă mulţumesc.