(T)eroarea umană

În memoria lui C. Popescu-Colibaşi, supranumit Tata Pik,
antrenorul emerit de handball, care putea să susţină că
niciodată nu l-a interesat cine îl arbitrează. 

E în afara oricărei discuţii că problema arbitrajului în fotbal nu va ajunge vreodată în atenţia Consiliului Superior de Apărare a Ţării; cu decenţa care ne caracterizează stilul, se poate adăuga că nu vom dezbate problema asta nici la vreo masă rotundă a Dilemei noastre. Cu toate aceste evidenţe, ea rămîne o problemă de stat – cel puţin de stat pe gînduri, cum s-ar calamburgiza vesel în orice peluză, cu hazul ei temeinic. Hotărît, arbitrajul, în general, şi oamenii lui, în particular sînt o problemă (iertaţi-mă) majoră şi nu sînt dispus s-o tratez mazilian, în bine-cunoscutul sens: „eu am ridicat-o, eu o bagatelizez!“.

E suficient să ne gîndim că, după talk-show-urile politice, emisiunile consacrate studierii unui ofsaid, unui penalti (drept sau nedrept acordat) sînt singurele care pot atinge, în tensiunea dezbaterii, miezul nopţii, fără teama de a-şi plictisi publicul insomniac; nu există plictiseală cînd studiem prestaţia unui arbitru român; nu mă pot reţine să adaug că zilele trecute, într-o asemenea discuţie de maximă emotivitate, cum pretinde delegarea unei brigăzi de arbitrii la un meci, am înregistrat, pentru prima oară, teleplînsul live al unui om, şi anume – al preşedintelui Comisiei Naţionale de Arbitri: dl Ion Crăciunescu nu şi-a putut ascunde lacrimile, relatîndu-ne cum a fost înjurat de mamă, la telefon, de un patron, tocmai în zilele grele cînd i se prăpădise mama. Tot ce ţine de viaţa arbitrilor de fotbal – fireşte, oameni şi ei, plini de păcate – angajează fiinţa, pînă la ultimele nervuri. Numai sufletele analfabete şi în fotbal nu reacţionează la acest adevăr.

După mintea pixului meu, arbitrii români de fotbal sînt cei mai multilateral persecutaţi meseriaşi, dacă-i lăsăm deoparte pe oamenii politici (care, la drept vorbind, nu mai ştiu ce meserie exactă au...). Ei sînt hăituiţi, lapidaţi şi aprioric înjuraţi în numele celei mai sfîşietoare simţiri autohtone: setea de dreptate. Nu cunosc sete de dreptate mai prompt şi mai rapid exprimată ca aceea exercitată pe un teren de fotbal. Înaintea oricăror alte populaţii, milioanele de microbişti sînt cele dintîi care vor dreptate la propriu, pe pămînt, aici, imediat. De aici cred că provine toată problema: din setea, dar şi foamea, desigur, de justiţie. Chestia aceea din Faulkner, cu care se deschide Dilema, cum că dreptatea nu se confundă cu adevărul, nu e „la chestie“ în cazurile zguduitoare ale unui corner neacordat. După cum e cu totul ignorată vorba pusă pe seama unui arbitru englez, care s-ar fi apucat să spună celor doi căpitani ai echipelor, înainte de a fluiera începutul meciului: „Fiţi atenţi, nu ne-am adunat aici ca să aducem dreptatea pe pămînt! Eu nu sînt sfînt, voi nu sînteţi îngeri“. E de pe altă planetă, a altor popoare, cărora nu le este sete decît, poate, de un whisky, care nu mai ştiu ce-i un justiţiar, un tribun, un Zorro şi – inutil să insist – joacă un alt fotbal decît la noi... Tot de pe acolo a venit, în ultimele decenii, şi ciudata expresie: „Arbitrul are drept la eroare umană“. Ea este privită cu mefienţa tot mai încruntată faţă de „corectitudinea politică“, consacrată de lozincardele „drepturi ale omului“. Eroarea umană, la arbitri, e un moft. La eroarea umană a unui central sau a unui tuşier, se răspunde printr-o teroare, uneori inumană, exercitată de patroni, antrenori, fotbalişti şi, în rînd cu ei, de galeriile neiertătoare. Sistematic, după un eşec, patronii îl vor îngropa pe central, fiindcă le batjocoreşte investiţiile şi nu-i pasă, în mod criminal, de banii pe care „îi bagă în echipă“. Antrenorii urlă că mizerabilul le-a distrus munca şi meseria. Mai toţi arbitrii sînt fie corupţi, fie elemente ale unui complot organizat de nu se spune cine, dar cunoscut de toată lumea: hoţii, hoţii!

Pentru cine crede că aş exagera cu (t)eroarea, că fac jocuri de cuvinte în probleme grele, citez: recent un antrenor de diviza A a strigat pe post că arbitrul „i-a executat echipa ca pe Ceauşescu“; a doua zi, un tuşier al aceluiaşi meci, renunţînd, tot în lacrimi, la meseria sa, declara: „dacă greşim, sîntem consideraţi, ca la război, asasini“. Ca să înţelegem pînă unde a ajuns problema, la ora actuală, cîţiva patroni români-români, cum nu se poate mai patrioţi, au cerut federaţiei să se aducă, la meciurile decisive pentru titlul de campion, arbitri străini, adică imparţiali, nu ca tot românul. Preşedintele comisiei de specialitate s-a exprimat aproape ca în „Scrisoarea III“: el nu se va duce niciodată la aeroport, ca să-i primească, la scara avionului, pe străini. E inutil să demascăm cîte boacăne enorme au făcut arbitrii străini care „au fluierat“ la noi şi altădată; nu mai puţine decît arbitrii cei mai celebri, din campionatele granzilor din Spania, Germania, Anglia sau Italia, unde – mai mult ca sigur – nu se stă ore întregi ca să se analizeze un ofsaid imaginar (pentru care, la noi, arbitrul ar fi cvasisfîşiat). Probabil că, nu doar în ale justiţiei, ci şi în fotbal, nu există neam mai însetat de absolut ca al nostru. Eu, microbist bătrîn, care nu ţin cu nimeni în campionat, de cînd mi-a dispărut Progresul Finanţe-Bănci (ce nume superb, la zi, deşi din alte vremuri), recunosc că am momente, schiţe, amintiri cînd mă simt mîndru de această exigenţă, pînă la un sănătos hohot de rîs.