Codul unui agent acoperit

Avînd de multă vreme – vai, nu chiar de la bun început... – grijă să nu mă iau drept măsură a lucrurilor, mărginindu-mă strict la cîte am trăit ca simplu nuvelist şi fratern cititor, nu m-am mai întîlnit, în limba română, cu o idee ca aceea încredinţată de Mircea Ivănescu lui Gabriel Liiceanu, cu cîteva luni înainte de a se retrage dintre noi. După vreo 80 de ani de viaţă pe pămînt, poetul a ajuns la concluzia că „trecerea mea lină prin viaţă, într-o istorie, altfel, accidentată, nu are altă explicaţie decît aceea de a fi fost agent acoperit al unui serviciu de care nu ştiu. Altă explicaţie nu există, sînt ofiţer acoperit“.

Rezonabil, ca oricare dintre noi, Gabriel Liceanu, într-un primo tempo, recunoaşte că „e tare“, apoi că „povestea e savuroasă“, după care „repet, este extrem de amuzant să fii aşa ceva fără să ştii“. La care – fără să ridice glasul, fără vehemenţă, totuşi riguros – poetul ripostează: „Dar nu e amuzant deloc! E doar, repet, logic“. Şi urmează logica, irefutabilă: a lucrat din 1953, încă student, la Agerpres – „un loc de vîrf al ideologiei oficiale“ –, fără să fie chinuit de autobiografie şi originea sa nesănătoasă, luat în garanţie, pe simpatie, de şeful redacţiei, a plecat de cîteva ori prin „lagăr“ fără să fie controlat de vreun securist, nu i s-a cerut niciodată să raporteze ce a discutat cu străinii, a fost abonat la Biblioteca americană, a împrumutat cărţi de la Biblioteca engleză, „niciodată, nimeni, nu m-a întrebat nimic, în vreme ce alţii au făcut puşcărie pentru asta“. E irefutabil şi indubitabil: „am fost şi pe semne (!) – exclamaţia mea, R. C. – sînt agent acoperit fără să ştiu“. Poetul ţine să repete că nu glumeşte, că simte „nevoia să elucideze“ ceea ce pare inexplicabil altora, dar nu lui: „nimeni nu a vrut nimic de la mine, poate pentru că sînt atît de inaparent“ (!) – exclamaţia mea, din nou –, dar acest „poate“ cedează în faţa „singurei ipoteze care se impune cu de la sine putere“: cariera lui „relativ ascendentă şi fără hîrtoape“ nu se poate justifica din afară decît dacă a fost ofiţer sub acoperire. Aceasta e formularea clară la care dl Liiceanu nu mai poate replica nici că e o glumă savuroasă, nici că e amuzant, ci, pe şleau, că e o enormitate: „nu poate nimeni să fie ofiţer sub acoperire fără să ştie“. „Ba, poate“ ripostează calm poetul şi enunţă concis cum: pe căi deductive care întăresc revelaţia indusă de ipoteza sa. Nu e clar? Poetul nu e deloc inefabil: „La mine, lucrurile cred că s-au petrecut cam ca la Edgar Poe, cînd şi-a formulat tabelul ăla de frecvenţă a silabelor în limba engleză. Tot aşa, pe cale statistică. La un moment dat, el face un tabel al folosirii vocalelor pentru descifrarea criptogramei şi reiese, să zicem, că litera „e“ e cea mai folosită.“ „Înţeleg“ şi – într-unul din cele mai fericite momente ale capacităţii sale de autoironie – Gabriel Liiceanu va recunoaşte că „mă declar învins, epuizat“. Nici vorbă. Abia de aici încolo, îl părăsim pe Edgar Poe, pentru a intra în poezie şi în proza pe care orice poezie valabilă o trezeşte violent, în controversa ei cu morala, cu politica şi filozofia la zi. Agentul acoperit emite neobosit minunăţii, năzdrăvănii, aiureli, întîmplări din Capitală nemaipomenite, toate poeme şi momente muzicale într-un vers, în două şi trei idei; filozoful, deloc biruit, devine un investigator pasionant, pasional, vexat de neseriozităţi, de humorul temeinic, conştient, nu odată, de „moralismele lui antipatice şi enervante“.

Avem, să-i zic aşa, poemul intrării în partid a agentului acoperit – inadmisibil pentru anticomunistul visceral, perfect logic însă pentru un cetăţean care vrea o casă de la partid, unde să-şi adăpostească pisicile, şi nu vede nici o dramă, nimic diavolesc, în această opţiune, „ce dramă? care dramă în aderarea la un partid? ce importanţă are?“. („E uluitor ce spuneţi“) şi controversa îi aduce să discute despre Socrate;

e controversa (bine, să nu-i spun poem) pe cursurile lui Vianu, colaboraţionistul, la care agentul se ducea pentru a menţine „o continuitate cu cultura“ iar investigatorul nu acceptă compromisul, „deşi poate că exagerez“ şi, kunderofil, admite că „viaţa poate fi în altă parte“;

sînt momentele muzicale ale crîşmelor frumoase luate de dimineaţă sub control, sînt poemele scrise la comanda (deloc socială) a lui Drăgănoiu, chiar în bodegi, e în direct metafora „stilului smuls“ în apucarea paharului, sînt variaţiunile pe tema „celui mai mare poet român în viaţă, dar mai mult mort decît viu“,

avem explicaţia (de ce nu poem?) la toată poezia sa de versificator printre genii ca Nichita şi Breban, cu care însă el nu avea intimitate, de care se diferenţia doar prin aceea că nu minţea şi din care apare acest vers cît un univers: „a nu minţi = a nu scrie ce nu-ţi poţi asuma“;

sînt impromptuurile (aşa e mai bine?) memoriei sale fulminante, în care joacă pînă şi batista de la rever a lui Ivaşcu, oameni simpatici care – sistematic – îi sînt antipatici moderatorului, de la Iliescu la Dinescu, dar asta nu dăunează vieţii şi dialogului,

e permanenta fugă a agentului în humor (există în muzică şi humoresca) la toate formulele henorme care îi sînt propuse ca explicaţii ale discursului său: stilistica autopersiflării, tehnica subevaluării, experienţa abisului – la care răspunsul e unul singur: „fiţi, domnule, serios!“ şi replica celuilalt, la fel de sinceră: „Iarăşi mă enervaţi!“,

pentru a ajunge la momentul extatic al autoderiziunii (însoţită permanent de tandrele sarcasme: „Vai! Vai! Cum diminuaţi totul, ce deriziune socratică practicaţi!“): „acum începe să se vadă că am fost o gogoneaţă“.

O ce? – ne cutremurăm odată cu Gabriel Liiceanu. O ce? O gogo... E clipa cînd m-am iluminat într-o contra-revelaţie codificată ca o parolă de trecere între spioni bătrîni. Mircea Ivănescu e un gogo-lian, un agent acoperit al serviciilor gogoliene, care lucrează pe graniţa cea mai vulnerabilă, aceea dintre ridicolul (acceptat) şi sublimul (inaparent). Nici unui ficţionar român nu i-a venit în ultimii şaizeci de ani o asemenea idee de racolare, nimeni dintre ficţionari nu a trăit o existenţă mai sfidătoare a tot ce-i bombastic şi sumar. În faţa lui, e presant să ne descătuşăm din clişeele pedestre. Sînt prea puţini gogolieni printre noi, asta e situaţia şi nu-mi dau seama dacă e grav sau nu.