Imposibil plictisul cu Cioran

Îl citesc pe Cioran – cu creionul în mînă – fără urmă de plictis. Cu intense bucurii şi iritări, da. Cu poftă şi refuz, cu irespect şi brusc entuziasm – niciodată cu plictis; l-am pus printre talentele exorbitante ale neamului, un nabab în talent care nu avea de ce să facă roman, poezie, teatru, fiindcă făcea literatură la un nivel de unde o putea dispreţui, sincer sau ipocrit – nu mă interesa. Nu m-a interesat niciodată sinceritatea sau ipocrizia lui – expresia era mai presus de toate. M-a convins şi m-a răsucit în multe idei, l-am refuzat în altele, vehemenţele lui – pentru atîţia, porunci! – nu m-au tiranizat. Unde nu l-am înţeles este „în problema“ plictisului, pe care l-a definit ca „un amestec de proastă digestie şi catastrofă cosmică“. Oricît îmi plac violenţele contrastelor vitale, nu-l pricep, nu-l pot combate sau, cu un termen larg folosit cîndva, condamna. Nu-s în problemă. Nu-mi pot permite. Niciodată – sper să nu scandalizez – nu m-am plictisit şi nu văd în asta, cu cît mă duce mintea, o infirmitate, un gol chinuitor în cultura sufletească, o ignoranţă catastrofică. Sînt cîţiva scriitori, cîteva opere, cîteva isterii istorice, cu puterea într-adevăr a unor cicloane, care mi-au blocat accesul la plictisul intens, creator, devastator, apud Cioran. O voi plăti, dacă mai am timp, căci de căzut din timp, nu am avut încă parte. Printre cei care m-au interzis de la plictis – şi-l pun printre cei mai presanţi din ultimii 30 de ani, cam de cînd a apărut în România, sub Ceauşescu, scandalul reeditării lui Cioran – a fost şi rămîne „fiul acelui popă din Răşinari“, cum l-a localizat Sartre cînd l-a consacrat ca prim stilist al limbii franceze.  

Imposibil plictisul cu Cioran în zilele şi nopţile îndelungi după ce-am aflat de la el că gîndul inconturnabil la sinucidere poate fi amînat pentru un răsărit de soare. 

Imposibil plictisul cu Cioran de cînd a precizat atît de strict şi stenic că nu disperarea e calea spre adevăr, ci decepţia. 

Fără de plictis ziua şi zilele acelea, după ce-am citit, entuziasmat, exerciţiul lui de admiraţie pentru „Crăpătura“ lui Scott, nuvela aceea în faţa căreia se înclina, cum nu prea obişnuia, încîntat de verdictul ei: „Orice viaţă e un proces de demolare“ (regretînd, desigur, în final, că Scott scrie romane...). 

Fără de plictis ziua – cît o eternitate – cînd Zigu Ornea mi-a dezvăluit pentru prima oară că a existat o conferinţă, la radio, a lui Cioran, în noiembrie ’40, spre slava Căpitanului, şi zile de-a rîndul întrebarea către mine: Şi tu nu l-ai slăvit pe Stalin? Să fie totuna? Şi dacă nu e totuna? 

Zile de-a rîndul sans ennui, anticiclonul acela de antiplictis, iscat din studiul lui „Un popor de singuratici“ şi toate vorbele din jur precum că „l-au plătit ovreii“.  

Zile de-a rîndul –  de unde plictis? – după ce am găsit în Kundera cum l-a sfătuit Cioran, în primele luni în Paris, să nu pomenească de Anatole France fiindcă nu-i de bon goût. 

Nopţi îndelungi cu fraza lui către Dieter Schlesak: „Cum de am putut scrie în Schimbarea la faţă asemenea tîmpenii...?“, avînd în minte acea carte trimisă la Humanitas, prin ’90, cu masive tăieturi operate de el, stupefiindu-i pe Pleşu şi Liiceanu.  

După cum nu mă plictisesc nici incondiţionalii săi pioşi, nici detractorii lui indignaţi de strategiile „între laşitate şi viclenie“, nici cei tot mai uimiţi de formidabila poftă de viaţă a acestui nărăvit şi ilecuibil pesimist. Aceştia sînt chiar amuzanţi – dacă îţi poţi permite să te amuzi în preajma lui Cioran. Eu cred că ne putem permite. Chiar cu acordul lui, în numele acelei lipse de solemnitate cu care trata toate poncifele absoluturilor, inclusiv „sentimentul românesc al fiinţei“. 

Nimic din ce-i cioranian nu mă plictiseşte. Chiar fiindu-mi străină descrierea apocaliptică – de la vertij la ciclon şi pînă la diavol – a plictisului său nu mă lasă rece pentru că ştiu de unde-i vine – din propriile lui deconspirări de bolnav care urăşte doctorii, în frunte cu acela de la Viena: „Predilecţia mea pentru plictis... ţine de temperamentul meu, de fiziologia mea, de starea arterelor mele, de nervi, de stomacul meu...“ Îl bănuiesc – alţii nu îndrăznesc... – de o ipohondrie temeinică, bravă, dusă pînă pe culmile inspiraţiei. Numai un ipohondru poate avea această luciditate rapidă, impudică şi exactă în a se expune pentru a-şi inventa o altă boală. Plictisul lui e o curată ipohondrie, fabuloasă stilistic, exorbitantă şi decisivă în puterea ei de a crea o operă, un personaj obsesiv, cît Oblomov de pildă... Literatura noastră – cu ipohondrii de calibrul lui Caragiale, Ibrăileanu şi Zarifopol – nu deţine un specimen de valoarea acestui chinuit, plin de dinamism, de o vitalitate capabilă să se hrănescă din toate contradicţiile vieţii, din toate incertitudinile şi răzgîndirile ei. Cred că Cioran nu s-a plictisit niciodată pe cît de grandios şi gongoric a scris despre plictis. Sînt vicleniile dintotdeauna ale acestei boli.  

Acuzat că aş face psihologism liric, îndrăznesc să afirm că, în acest domeniu, ştiu despre ce vorbesc.