Filmele Ku-Ki şi filmele Mişimişi
Apărut în Dilema, nr. 471, 22 martie 2002
Filmele astea ieri sovietice, la care nu se uita mai nimeni, azi ruseşti şi de mare succes la Tele 7 abc, conţin cea mai consistentă ironie postdecembristă.
Ieri făceau sală goală fiindcă erau sovietice şi nu puteau fi decît "iar cu partidul", "iar cu producţia", "iar cu Lenin", iar cu şabloanele lor, numai că noi, un grupuscul de cinefili, rezistenţi prin dispreţ (diagnostic memorabil emis de Valeriu Cristea), tolstoievskieni pînă în măduva oaselor, la curent cu Eisenstein, Vertov şi Soljeniţîn, cu situaţia internaţională şi cu mersul istoriei chiar şi în cinema, nu ne mai lăsam înşelaţi, în general şi în special, de realismul socialist, devenind specialişti în descoperirea filmelor sovietice Ku-Ki.
Filmele Ku-Ki erau - în codul nostru - cele cu Cu-Chip-Uman, nu numai în afara şabloanelor, dar şi împotriva lor, chit că puteau începe cu "Muncitorul şi Colhoznica" din genericul studioului Mosfilm. Filmele Ku-Ki se opuneau filmelor Mişimişi - abreviere a celebrei sintagme: "mii şi mii de bucureşteni l-au întîmpinat... l-au ovaţionat... l-au slăvit pe...". Filmele Ku-Ki erau după chipul lui Vasili Şukşin (cînd nu al "idiotului" Mîşkin...), o moacă de "drept comun", trecută prin lagăre de reeducare, proaspăt eliberată din închisori unde n-ar fi fost exclus să fi jucat Hamlet în lanţuri ca în nepieritoarea amintire din Casa morţilor. (A se revedea Călina roşie a lui Şukşin, cu prima secvenţă, corul recidiviştilor, pe o scenă, cîntînd Kalinka sub lozinca de pe perete: "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!".) Filmele Ku-Ki aveau chipuri de oameni din subteranele de astă dată sovietice unde mişunau personaje care puteau declara oricînd şi exact ca omul lui Fiodor Mihailovici: "N-am ştiut să devin numai rău, dar nici altcumva: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici cinstit, nici tu erou, nici tu muscă..." Aceste nici-nici-uri de inspiraţie gogoliană asigurau ambiguitatea filmelor Ku-Ki. Iar ambiguitatea - subversivitatea faţă de toate celelalte filme de drept (şi şablon) comun în care toţi erau plicticos de buni, toate erau minunate, din cînd în cînd apărînd cîte un ticălos, strivit de colectiv ca o muscă.
Odată cu aceste faces - de oameni sărmani, de obidiţi, de paraziţi sociali, de navetişti, de buhaltări, de beţivi inteligenţi cu idei inoportune, de chelneriţe, de pianişti mărunţi, de urîţi cu suflet, de tîmpiţi "pe linie", politically correct , de fete cărora le e foame, sătule însă de minciuna zilnică, temurînd la un Besame mucho, de soldaţi care devin eroi din frică, de adolescenţi care-şi întrebau părinţii: "De ce aţi tăcut sub Stalin?" - filmele Ku-Ki, ca adevărate filme bune, descopereau obiectele fără de care nu există cinema, lucrurile, "les choses", necunoscute în nenorocitele "filme de idei": găleţi cu duiumul, burlane îngheţate, gogoşerii, tricouri murdare (ca în neorealismul italian!), pereţii trişti ai unui cămin, o conservă, uşile meschine de la intrarea blocurilor foarte înalte, bucătăriile în comun, gările oarecari şi chiar haltele în care se moare - ca în Gorki! - din plictiseală.
Fiindcă la filmele Ku-Ki nu veneau mişimişi de spectatori - noi, aceşti cinefili, poate elitişti, poate snobi, în frunte cu dl Radu Albala, organizatorul victoriilor noastre, un bătrîn liberal, anticomunist pînă în vîrful papionului său - cumpăram sala, adică acele minimum 10 bilete fără de care operatorul nu-dădea-drumul-la... Aşa, în săli şi săliţe pustii, pe unde le pitise DDF-ul, am văzut la "Doina", la "Eminescu", la "Vitan", la "Cotroceni", la "Înfrăţirea între popoare" - Cîinele sălbatic Dingo, Dragostea lui Alioşa, Damentango, Cinci seri. Ieşeam de la film ca de la o şedinţă unde pusesem la cale, conspirativ, o tandreţe, o duioşie, o tristeţe (căci filmele Ku-Ki mai aveau şi calitatea de a fi triste...). În ultimii ani ai tiraniei, DDF-ul nu le mai programa - prea gorbacioviste? - dar circulau casetele cu Căinţa lui Abuladze, cu Micuţa Vera (curat interzise pe piaţă) şi ne strîngeam prin casele reci, cu o Stolicinaia la dispoziţie, după o convocare la telefon: "Vino să ne căim împreună"... "Vino diseară în Episcopiei 5, te aşteaptă Micuţa Vera."...
Acum primesc telefoane de la anticomunişti sinceri în '90, să nu scap Nouă zile dintr-un an, Pianina mecanică, Siberiada, Moscova nu crede în lacrimi (văzută, cîndva, la Cinema Pache, mai ştiu cu cine...). Cel mai blînd secretar de partid mă avertizează că diseară se dă Călăuza (iar verbul "se dă"!?). Un dur, belit prin '52 pentru dogmatismul său, mă sună să-mi jure că a plîns la Al 41-lea..., "sper că l-ai văzut". Le-am văzut pe toate - filmele Ku-Ki, dacă şi-au pierdut din curajul şi din subversivitatea antistalinistă, au cîştigat o altă incorectitudine politică, un alt nonconformism: ele nu se înscriu în masacrul zilnic şi abundent din filmele americane, în şabloanele hollywoodiene la fel de plicticoase ca ale realismului socialist, sînt aproape nonviolente, blînde în tristeţea lor rusească, liniştitoare în angoasele lor romanţioase. Dacă nu mişimişi, sute şi sute de bucureşteni aplaudă şi cer filme Ku-Ki. Fără teamă de humorul istoriei, trăim situaţiunea unui nevinovat şi tandru snobism.
