La un sfert de veac de cînd s-a dus

(apărut în Dilema veche nr. 553 / 7-13 noiembrie 2003)

El a fost prietenul meu, şi doar cei care îşi iubesc prietenii mai mult decît rudele, doar aceia i-au fost prieteni.

Alergam prin tot Bucureştiul să-l ascult şi să cînt cu el, în ani grei cînd nu aveam leţcaie în pungă, numai două bilete de cinema, pentru mine şi ea. O aşteptam cu el. Văzînd cum ea nu vine, recitam Eminescu şi cîntam cu el exact melodia lui, cînd Madeleine nu-i venea nici lui, "Madeleine c'est mon Noël, c'est mon Amérique à moi!", de ce nu vii, de ce nu vii?

Ne-am împrietenit din cauză că ne aşteptam la fel iubitele: cu dragoste din ce în ce mai exasperată, cu o răbdare din ce în ce mai inutilă.

Nici un prieten de-al meu - şi printre ei erau şi sînt poeţi mai gravi decît el, inteligenţe mai cultivate, filosofi mai substanţiali - nu mi-a livrat mai limpede adevărul conform căruia însoţitorii cei mai credincioşi ai unei iubiri sînt exasperarea şi zădărnicia, uneori chiar zădărnicia resemnării.

Mă certam cu ea, exact ca el: ea însăşi, iubita mea, era ca iubirea lui, printr-un straniu fenomen de metamorfozare. Urletele noastre, pe stradă, urîndu-ne, blestemîndu-ne, jurînd că nu mai avem ce ne spune, că nu mai mergem nicăieri, erau consonante cu cîntecul lui, acela în care-i ţipa că nu merge la Paris, nu, nici un pas mai departe, că el nu suportă Parisul cu flonflonurile lui, ca după aceea să meargă cu ea la Paris, aşa cum şi eu, după urlet, mergeam cu ea la Milano (cinema-ul de pe Călăraşi), la Barcelona (cinema-ul din Cotroceni).

Împăcările erau la fel, izbucnirile crizei, tot aşa, din nimic, din enorm, din crizantemă în crizantemă, ca în cîteva ore să-i ţip în telefon strigătul lui: "J'arrive!" şi să iau un troleibuz rece în care murmuram: "o luptă-i viaţa, deci te luptă...." Brel mergea şi cu Coşbuc.

Omul se potrivea - în democraţia culturii mele sufleteşti - cu toţi directorii mei de conştiinţă, de la Bogza la Camil, de la Camil la Babel.

În faţa lui Malraux şi Vianu, nu m-am jenat niciodată să le spun că ştiu pe dinafară cîntecele lui Brel şi Estetica, oricît de incoruptibilă, nu s-a tulburat şi m-a îngăduit, intuind că există fraternităţi de stradă, generozităţi ale aceleiaşi Europe, fără de care orice munte magic devine inaccesibil.

Există prieteni cît o Estetică, există cîntece mici care "spun" cît Simfonia a 9-a, există două vorbe oarecari, dar exacte, ce-ţi pot da, într-un legato, o revoluţie: "Să vezi că frica e inutilă şi s-o laşi ticăloşilor / Să vezi că totu-i fragil şi să cînţi din nou..." Niciodată nu l-am pus pe Brel lîngă Walt Whitman, dar într-o noapte am înţeles o pagină de Sandburg ascultînd "Bătrînii" tînărului, "cei care trăiesc secunda unui hohot de plîns, uitat într-o oră", pe "drumul dintre pat şi fereastră şi de la fereastră spre pat."

(Pauză de îngînat "Les vieux")

Brel a avut un anume fel de a plînge - acela al furiei crescînde, care rupe melodia, cristalizînd într-un cuvînt rostit tot mai răspicat şi mai rar şi mai răzvrătit,
al zbaterii care dispreţuieşte lacrima pentru un sarcasm al împăcării cu o soartă la fel de păcătoasă în conformismele ei ca Gaston şi Gaspar, verii Madeleinei, ce-i interziceau de altminteri să se întîlnească şi cu mine, cel fără de leţcaie şi naiv ca Jacques.

El a complicat şi a democratizat mai mult decît toţi melodioşii din jurul său.
El a dat şlagăre fără melodii facile - şlagăre ale angoasei şi ale plinătăţii în a trăi neliniştea.

Habar nu a avut dacă muzica lui e uşoară sau grea; zicea că asta e o problemă pentru proşti; nu suporta prostia universală şi o detesta cu o vigoare a ironiei care devenea imn.

(Încă o pauză pentru a-mi trage răsuflarea şi a îngîna din "Aria prostiei": "Mamă a celor fără nelinişti, mamă a celor socotiţi puternici, mamă a sfintelor obişnuinţe, prinţesă a celor fără remuşcări, Doamnă Prostie, te salut!")

L-am iubit. A fost prietenul meu.

Am mers cu el pînă la multe capete de noapte şi am îngheţat de cîteva ori împreună,
într-un troleibuz, pe lîngă lacuri şi ecluze, pe locuri unde copilul - cum vrea el s-o creadă - nu e decît un poet care se încăpăţînează.

(Pauză de gîndire şi respiraţie)