Toată lumea era condamnată să fie victima unei molimi îngrozitoare, nemaiauzite şi nemaivăzute, care venea în Europa din adîncurile Asiei. Toţi trebuiau să moară, cu excepţia unor foarte puţini aleşi. Apăruseră nişte noi trichine, făpturi microscopice care se instalau în trupurile oamenilor.
Nu ştiu dacă a ajuns la urechile celor pasionaţi de problemă întrebarea următoare: rugby-ul e de dreapta sau de stînga? Am auzit-o vineri, 21 octombrie 2011, pe France 2, cu două zile înainte de finala Cupei Mondiale ce urma să se dispute la Aukland, în Noua Zeelandă.
De ani şi ani de zile – din tinereţea mea sebastianistă, decisă şi confuză, şi pînă azi – domnul Mihail Şora este pentru mine una din cele cîteva personalităţi cu care, neîndrăznind mai mult decît lapidare relaţii de bărbie, am stabilit permanente melodii interioare, îngînate doar de pianistul din mine, rar avuabile.
Deşi nu am aflat decît tîrziu, spre seară, că 10 octombrie este consacrat ca Zi mondială a sănătăţii mintale (de la un teledeputat care ţinea să sublinieze că Parlamentul, cinstind-o, a lucrat doar pe comisii) pot să reconstitui cum am trăit-o pentru prima oară în viaţă, de dimineaţă pînă tîrziu în noapte.
Intraţi în orice bar, bodegă, discotecă sau talk-show, – nu vă propun totuşi un consiliu de miniştri – şi întrebaţi: „ce e candoarea?, cu ce se prepară?“ şi veţi fi privit ca un deplasat mintal. Deschideţi dicţionarul şi veţi găsi două rînduri la „candoare“: 1) curăţenie morală. 2) nevinovăţie, naivitate.
Sînt convins, într-o bună măsură, că nu voi indispune multă lume (trebuie să ai mereu grijă în a nu tînji la unanimităţi) dacă, în aceste zile ale Anului Nou evreiesc, voi alege cîteva mostre de humor iudaic, de mult definit ca o politeţe a disperării.
Maximilian Schell se dezlănţuie într-un crescendo sălbatic, martorii sînt incapabili să-i facă faţă, terorizaţi de violenţa interogatoriului, pînă cînd, deodată, din boxa sa, Burt Lancaster, însuşi fostul legiuitor hitlerist, se ridică în picioare şi îi strigă avocatului său: „Iar începeţi?“.
Răducule, ne ştim de peste 60 de ani de viaţă şi activitate revoluţionară, chiar contrarevoluţionară, n-am fost membru de partid, nu sînt nici anticomunist get-beget, cred că am iubit împreună aceeaşi femeie de la documentare (El: „Alo, domnişoară, debarasaţi-ne vă rog de saramurile astea... Răducule, ce vrei felul III?“ Eu: „Nu am voie dulce!“ El: „Vreun diabet, ceva? Hai, lasă-te de prostii!“).
Zilele trecute a avut loc – în presa timpului, cum se zice – o reabilitare a unui om şi a unei idei româneşti care, timp de 40 de ani, s-au bucurat numai de dispreţ şi hulă. De cînd am învăţat ce este o autobiografie, am apreciat că 40 de ani constituie cea mai fiabilă unitate de timp.
...Mai ştiţi cine e campionul naţional la şah? Aţi mai citit în presa noastră sportivă sau ne vreo ştire? Măcar de trei rînduri, despre şahiştii lumii sau ai ţărişoarei? Eu nu. Oare se mai joacă şah în România? Mai există turnee cu public, oameni care se adună în jurul unor mese pe care doi semeni mişcă nebuni şi cai? Poate în Cişmigiu...
Există o sentinţă mortală: „Numai proştii sînt modeşti“, de mare succes la intelectualii neisprăviţi, precum îi numesc pe aceia care nu-s la curent cu progresele inteligenţei ajunse în stadiul de a gîndi oximoronic, antitetic şi chiar antietic; de aceea avem trufaşi care – cu o inteligenţă expertă – sînt încîntător de modeşti, de aceea cunoaştem şi modestia orgolioasă, ostentativă, plus modestia strategică, perversă, nu numai ipocrită.
La ora asta, cînd avem un stadion naţional de o anvergură occidentală, dar toată lumea ştie că nu avem naţională nici de nivel local, la ora cînd facem un meci lamentabil cu cea mai proastă echipă din lume şi o batem cu 1-0 fără să ne fie ruşine, la ora cînd se cere chiar desfiinţarea echipei naţionale de fotbal...
Cehii noştri dragi au lansat printre celebrele lor 2000 de cuvinte acel „socialism cu faţă umană“. Expresia ne înfiorase. Faţa umană ne ispitea spre patetisme, cea mai parşivă ispită; bolnav de cinefilie, vedeam în ea şi o sublimare în politic a Asului de pică, a blondei lui Forman, a „micilor margarete“ inventate de Chytilova, a acelei şcoli pragheze de cinema care ne bulversa privirea, tandreţea, grotescul, ca nimeni alta după neorealismul italian.
Dragule, îmi aduc bine aminte de zilele acelea în care am renunţat s-o omor, după ce m-a lăsat singur în parc şi mi-a ţipat că "îmi baţi capul cu toate filmele tale pentru că nu mă iubeşti!". Mai întîi, dar nu era 1 Mai, am băut o bere solitară la un restaurant de la şosea unde am asistat la următoarea scenă:
În ultimele două săptămîni, am primit următoarele telefoane care mi s-au părut de un anume interes social, politic, economic, poate şi intelectual: de la un prieten din Toulouse: „Ai ştiut că ultimul bărbat iubit de Marina Ţvetaeva a fost tatăl lui Andrei Tarkovski?“ (Nu ştiam.); de la un tînăr informatician care lucrează la o firmă germană: „Mă enervează cum pe nemţii mei nu-i enervează absolut nimic... Nici măcar căldura.“
După „bătălia“ de la Wimbledon, situaţia în tenisul mondial continuă să fie dominată de patru mari puteri europene: un sîrb – Djokovici, un spaniol –Nadal, un elveţian – Federer, şi un britanic – Murray. Americanii şi australienii nu se mai văd. Pentru prima oară de la Ilie Năstase încoace, să fie patruzeci şi ceva de ani, un balcanic este number one în lume.
Locotenentul Columbo a apărut de-ajuns de straniu în sîmbetele noastre ante-decembriste, după Sfîntul, Mannix şi Kojak. Şi la el era „cu crime“, dar fără revolvere; nu se trăgea, nu aveau loc bătăi; parodiind uşor o formulă solemnă a literaturii noastre, la el chiar se putea spune că biruia gîndul.
Sînt dimineţi în care te trezeşti cu un singur nume în minte: Carabagiac.
Sînt alte dimineţi cu un Bulat Okudjava intens şi Călătoria diletanţilor săi în amor care, deodată, se bifurcă spre confidenţa unui prieten deloc intim: „M-am îndrăgostit... cui s-o spun, dacă nu ţie?“.
Tîrziu a observat că vanitatea îi este mult mai dezvoltată decît inteligenţa. Putea fi, uneori, atît de demn încît îl lua frica şi renunţa. Nu a cunoscut niciodată hazul lucrurilor şi totuşi orice frază o începea cu „eu“. Nu a suferit niciodată de oportunism fiindcă întotdeauna a fost de partea majorităţii. Nu a înţeles niciodată ce înseamnă să nu poţi lăsa o carte din mînă.
Îl citesc pe Cioran – cu creionul în mînă – fără urmă de plictis. Cu intense bucurii şi iritări, da. Cu poftă şi refuz, cu irespect şi brusc entuziasm – niciodată cu plictis; l-am pus printre talentele exorbitante ale neamului, un nabab în talent care nu avea de ce să facă roman, poezie, teatru, fiindcă făcea literatură la un nivel de unde o putea dispreţui, sincer sau ipocrit – nu mă interesa.
aflu din surse nu doar secrete, dar şi autorizate, că în curînd va avea loc un concurs pentru ocuparea unui post de documentarist în Serviciile dumneavoastră. Avînd oroare de sistemul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii), visînd de mult la un asemenea post – după epuizarea inevitabilă a zăcămintelor mele de imaginaţie – mă simt în stare, şi nu cred că sînt impertinent, să mă înscriu la vedere şi să vă prezint o mostră de notă documentară (conform viziunii mele) în cazul că voi obţine acest post.
Dar ce gît, ce vertebre, ce muşchi...! Ce creştet blond, ce reazim şi ce fond! Ce umeri! Ce legătură între trunchi şi ceafă, acolo unde Tolstoi credea că s-ar vădi caracterul omului, dar poate şi articulaţia dintre dramă şi poezie!
E sfîrşitul lui mai 2011, ziua creşte spre solstiţiu, e deja vară la Bucureşti, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi, plini de detalii numite D.S.K., Obama, Netanyahu, vulcanul islandez erupe din nou, Mubarak e în depresie, europenii nu înţeleg justiţia americană, se înţeleg tot mai puţine, un prieten mă sună să-mi strige că nu-l înţelege pe Stalin, un altul că nu pricepe nimic din Ulise-le lui Joyce.
Snooker-ul – pe româneşte şi fără mult savantlîc – e sportul în care perfecţiunea e atunci cînd-zici-că-le-pune-cu-mîna. Higgins era din categoria asta enervant de înaltă. Trump – numit de toată lumea Judd, semnul precis de simpatie spontană şi temeinică – se gîndea nu atît la perfecţiune cît la spectacolul loviturilor aiuritoare, incredibile, de o îndrăzneală extraordinară; sînt extravaganţele talentului.
Ca unul care am ţinut „sub comunism“ cu UTA şi cu „frizerii“ Progresului, îl urmez pe TRU în detestarea regimului Ceauşescu, dar voi fi pe mai departe un melancolic după fotbalul lui Dobrin, Bölöni, Radu Nunweiller, Balaci şi al atîtor „daci liberi“. E felul meu de a-mi revizui valorile între un corner şi un penalti indiscutabil.
A fost mai întîi lenea – sentiment, desigur, detestabil, chiar dacă ginerele lui Karl Marx i-a adus un elogiu inegalabil, apreciat de socrul său, într-o carte intitulată cu o marximă impertinenţă: „Dreptul la lene“, a fost şi mai întîi comoditatea mea teribilă şi oribilă; amîndouă m-au făcut, de cînd mă ştiu, să nu mişc un deget spre a învăţa să bat la maşina de scris.
La cîteva zile după apariţia în Dilema veche (nr. 374/2011) a acelui aide-mémoire pentru (a)uzul intern, am primit la redacţie un e-mail de la domnul Tudor Mihalache – 66 de ani, inginer pensionar – care ne punea la dispoziţie un aide-mémoire propriu.
Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani
Conform celor stabilite din timp, şi anume
că trebuie să ne asumăm condiţia noastră umană şi intelectuală,
aceea că nu sîntem decît doi instrumentişti
– un contrabasist şi un saxofonist – urmăriţi
de două bande de gangsteri hotărîţi să ne ciuruiască
Caragiale ar fi lăcrămat la The Kid, acolo unde se găseşte un detaliu de dus pe lumea cealaltă: tatăl şi Kid-ul dorm unul lîngă altul, într-un pat mizer, la azil; vreo zece secunde, amîndoi tremură din picior, exact ca un căţel care, în scurte mişcări zvîcnite, doarme pe un preş, lîngă uşă.
Memoria începînd să mă lase, sînt în curs de a-mi stabili o listă de fapte, oameni, zile, minute şi vorbe pe care nu am voie să le uit, orice mi s-ar întîmpla. Poate să pară comic, tragic, inutil – nimic nu mă descurajează; am pus lista pe un perete şi din cînd în cînd, uşor alarmat, îi adaug cîte un rînd.
Situaţia în fotbalul românesc e gravă, dar stabilă. Situaţia – de la naţionala adultă pînă la juniori şi copii – e penibilă, dar stabilă. Totul e stabil în fotbalul românesc, pe plan intern şi extern – din cauză că cei care îi conduc destinele sînt stabili în fotoliile, statele lor de plată şi afacerile aferente, de peste două decenii.
Un prieten – la care ţin cît la mine însumi – a fost diagnosticat cu o ocluzie a arterei femurale; operaţia – lărgirea arterei – nu e foarte dramatică şi se numeşte angiografie. Mi-a spus că s-a dus la angiografie foarte liniştit fiindcă prima lui iubită, la 11 ani, se numea Angi.
Pentru că nu pot fi idilico-angelic ascultîndu-l, cred că e o datorie de obiectivitate să consemnez ideile cu care Adam Michnik contrazice corectitudinile noastre politice, de dreapta şi de stînga, conformismele şi comodităţile noastre, numite concis de Andrei Pleşu „experienţa românească“.
Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din serviciile multilateral dezvoltate, dacă aveţi copii vă rog să luaţi în considerare acestă povestioară: un copilaş italian, în vîrstă de patru anişori, mergea prin sătucul lui, să se joace, să se plimbe, să-şi vadă şi el de-ale lui, ca orice om la patru ani.
În 1972, Mill Reef şi-a rupt din nimic piciorul stîng de dinainte, într-o plimbare de sănătate, cum i-am zice noi, turfiştii, acelui trap uşurel de dimineaţă alternat, din cînd în cînd, cu un galop zburdalnic. Dacă ar fi fost un simplu cal, un glonţ i-ar fi fost de-ajuns ca să nu se chinuie pe trei picioare. Dar de la el se aşteptau urmaşi, urmaşi care din burta mamelor respective ar fi făcut milioane.
Stimaţi domni şi doamne din Serviciile multilateral dezvoltate;de cîte ori aud, ca aseară, la Craiova, în timpul meciului Universitatea-Steaua, strigătura ancestrală: „Hoţii, hoţii!“, adresată fie arbitrului, fie lumii întregi, îmi apare în faţa ochilor cel care e căutat insistent şi patetic, de un miliardar din Milano căruia i s-a furat din hangar, un balon.
La sărbătorirea majoratului Dilemei vechi, la Teatrul „Nottara“, scrisului dvs. i s-a făcut o emoţionantă declaraţie de dragoste din partea unei doamne. Am fost la cîţiva metri de dînsa şi am văzut cît de emoţionată era.
Vin de la telexurile lumii care bat insisificat pe biroul meu.
În urmă cu un minut am anunţat această ştire care m-a făcut să-mi iau căciula, paltonul şi să alerg pînă aici, pe marile bulevarde.
În primele ore ale eliberării, populaţia din Kuweit-City a ieşit pe străzi purtînd steaguri americane pe care era portretul cui?
Viaţa mea e strîns legată de existenţa blocurilor de gheaţă, sînt prizonierul unei anumite imagini cu privire la aceste enormităţi făurite şi puse în circulaţie de natura, zice-se, impasibilă; eu văd în aisberguri, monstruoase şi fascinante vise ale firii, uriaşe modelări ale nebuniei ei, o transfigurare fantastică a norilor, a cutremurelor şi a pustiurilor ei într-o îngheţare albă, mată şi vrăjită.
Fără să fie una din problemele arzătoare ale lumii, putînd să sune chiar ca o diversiune inacceptabilă de la cîte ne stau pe cap, trebuie totuşi să recunoaştem, nu excesiv de vinovaţi, că mai sîntem o mînă de oameni preocupaţi de sfîrşitul domniei lui Federer în tenisul mondial.
Se fac 60 de ani – atîţia, susţine Malraux că sînt necesari pentru a deveni un om – de cînd am fost trimis la „munca de jos“ ca frezor necalificat la uzinele Timpuri Noi; redactor la Scînteia Tineretului, aveam de plătit pentru un unchi care, dansator la Viena, fusese fişat ca spion de organele noastre; mi s-a spus că plec într-o probă de foc pentru a-mi dovedi devotamentul.
Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din serviciile multilateral-dezvoltate; ţin să vă comunic că, în prima duminică a anului 2011, am văzut pentru a nu ştiu cîta oară Casablanca la postul TV Acasă; nu am rezistat ispitei de a revedea această non-capodoperă mai tare decît multe capodopere, acest hymne à l’amour la care ne uităm din tinereţe ca Bogart la Ingrid Bergman.
În ziua aceea de septembrie a anului 1982 – iertată să-mi fie această solemnitate a tonului, sînt un istoric al clipei, nimic mai mult – în jurul orelor 15 pm, pe terasa restaurantului „Lampa lui Aladin” din Jaffa, dl Şlomo Reich mi-a propus cu o maximă concizie „Dacă vrei să rămîi la Paris, pot vorbi cu Jack Lang”.
Dacă la Rimbaud lumea începe cu cîteva rîsete de copii, la noi, la Dilema, totul a început cu hazul titlului. Am prins o perioadă grea pentru botez: mureau sau erau pe moarte titluri fabuloase, cum de la Moftul român, supremul, nu mai trecuseră prin mintea românului: Mangafaua, Microbistul, Fraierul român, The Foamea, Robinson.
Aiurea! Nu mai ţine. Lumii îi e frică de tot ce e caraghios şi de aceea e tot mai caraghioasă în încruntări şi solemnităţi. Dar nu noi, neserioşii, pasionaţi de caraghioslîcul infinit al vieţii, ne vom plînge şi vom dispera. Avem toate motivele să nădăjduim că mileniul 3 va fi şi mai comic, ha, ha, ha... mai ironic ha, ha, ha!
Cînd Patapievici, tot într-un cotidian sportiv, l-a făcut pe Mitică D. de insectă, acesta i-a dat telefon acasă, ameninţîndu-l cu proces şi daune enorme; nu mă feresc să dezvălui că acelaşi preş. de Ligă m-a sunat şi pe mine acasă după un articol dur la adresa lui, nu m-a găsit şi, în seara următoare, la televizor, a declarat că a renunţat să-mi răspundă, fiindcă nu vroia să apară ca antisemit...
„La prostiile clovnilor rîd doar proştii.“ – aşa grăia un unchi de-al meu, recunoscut de toată familia ca un „om-de-mare-inteligenţă“, care aducea în casă bancuri atît de împuţite încît tata ne evacua în altă cameră.
