Hamlet, un duh ce nu ne lasă
(Apărut în Dilema, nr. 75, 24-30 iun. 2005)
Vinerea trecută, la TVR Cultural, cu Laurence Olivier
În '62, Jan Kott scria la încheierea Shakespeare-ului său: "Cînd am văzut prima oară Hamlet-ul lui Olivier, am simţit că filmul constituie un mare pas înainte. Dar astăzi, filmul pare a avea într-însul ceva copilăresc din punct de vedere politic - conştiinţa noastră politică s-a dezvoltat între timp foarte mult". Din '62 încoace, de la paşopt (anul acestui Hamlet) încoace, multe idei s-au dezvoltat şi au murit - chiar această opinie a lui Kott referitoare tot la filmele lui Laurence: "un film mare, ca şi o piesă de Shakespeare, se compune numai din scene tari", ceea ce nu e adevărat - multe alte idei s-au născut şi s-au potolit, conştiinţa noastră politică nu a stat nici ea încremenită, ci s-a dezvoltat contradictoriu, încît nu e de mirare să constatăm că tot ce-i mai durabil în acest Hamlet al lordului englez vine din "ceva copilăresc la nivelul politic" al prinţului. Din ingenuitatea intratabilă, de om care leşină la vederea spectrului patern, de copilandru care-şi imaginează moartea tatălui exact cum a văzut la teatru sau, mai bine zis, la cinema, în filmele de groază ale "mutului". Va rîde - singura sa clipă de veselie - cînd vor sosi actorii, ca orice puştan care întîlneşte circul. Şi e gata să sară de acolo, de la picioarele mamei sale, să sară şi să se dea peste cap de bucurie, ca un copil căruia i-a reuşit o răutate esenţială, atunci cînd constată că înscenarea sa a lovit drept în inima adulţilor.
Într-adevăr, nu s-ar putea spune că Hamlet-ul lui sir Laurence e conştient - la nivelul lui Kott - că are de dat o lovitură de stat politică. Că el trăieşte "drama situaţiilor impuse". Ideea lui e mai degrabă că are de pregătit "o lovitură de teatru" cu care să-l zdrobească pe uzurpator, fără vărsare de sînge, sub presiunea remuşcărilor. O decisivă lovitură de teatru, morală. Ceea ce vrea el să impună e regia sa, sînt înscenările sale ucigaşe, fără simbrie, terorizante, de o frăgezime a inspiraţiei care ţine de o sălbăticie pură şi puerilă. Scenele cele mai tari, cele mai bine bătute în piatră sînt tocmai scenariile minţii sale de rebel care inventează "un sezon în infern", o nevroză pentru toate anotimpurile, descoperind ca pe o imensă revelaţie că poţi zîmbi şi fi ticălos totodată. Mie mi se pare uimirea capitală, a unui copil brusc maturizat.
Mult mai politic decît credea Kott, sir Laurence e un Hamlet pentru care lumea nu e numai o scenă şi noi actorii ei, ci o perpetuă înscenare, iar noi, regizorii ei înfriguraţi, angajaţi de la şovăire pînă la ispăşire. Cea mai ingenuă dintre înscenările acestui regizor rămîne montarea întrebării din veac pe creştetul blond, strălucitor ca un astru, al unui om tînăr care stă cu faţa spre mare pentru ca apoi, cu ultimele puteri, hotărînd că "restul e tăcere!", să se decidă la crima supremă: a suci gîtul oricărei retorici.
Dar ce gît, ce vertebre, ce muşchi...!
Ce creştet blond, ce reazim şi ce fond!
Ce umeri!
Ce legătură între trunchi şi ceafă, acolo unde Tolstoi credea că s-ar vădi caracterul omului, dar poate şi articulaţia dintre dramă şi poezie!
Ce pas, ce umblet avea retorica aceea trecînd pe coridoare, pe sub baldachine, mîndră de inteligenţa şi nebunia ei,
ce lumină în orbite,
ce excesivă armonie în potrivirea aproape incestuoasă a vorbei la gînd şi în împotrivirea lor la violul faptei!
...Se va înţelege vreodată ce am strangulat acceptînd uciderea spuselor epuizate de propria lor frumuseţe? Vom ceda, mituiţi, la liniştea cu care ni se cere, într-o ultimă răsuflare, cu o extremă stîngăcie: "dar să lăsăm toate astea..."? Din stîrvul acestei princiare retorici s-au născut florile de gheaţă ale infernurilor lui Beckett şi Ionesco, măreţia lor în ascetismul angoasei. Imprudent la graniţa dintre grandoare şi grandilocvenţă (unde noi, azi, laşi, reci şi prea inteligenţi nu mai ajungem...), sir Laurence mă face să murmur la "vorbe... vorbe... vorbe" - "oh, les beaux jours", acele zile ale cuiva care putea gîndi enorm că "trebuie să te baţi şi pentru un fir de pai cînd cinstea-ţi este pusă în joc".
De ce să lăsăm toate astea?
Să nu lăsăm toate astea!
A fi încă uimit şi fericit de Hamlet măsoară, şi în mileniul III, inteligenţa fiecăruia dintre noi, oamenii. De unde şi întrebarea crudă: ce rating a avut vinerea trecută...?
