Publicăm în avanpremieră un fragment dintr-o proză scrisă de Radu Cosaşu special pentru seria „Aventura vieţii mele” din Dilemateca. Textul integral îl puteţi citi în Dilemateca nr. 57, care apare joi, 27 ianuarie 2011 şi se distribuie împreună cu Dilema veche.

[…]
În ziua aceea de septembrie a anului 1982 – iertată să-mi fie această solemnitate a tonului, sînt un istoric al clipei, nimic mai mult – în jurul orelor 15 pm, pe terasa restaurantului „Lampa lui Aladin” din Jaffa, dl Şlomo Reich mi-a propus cu o maximă concizie
„Dacă vrei să rămîi la Paris, pot vorbi cu Jack Lang”.
Această propunere nu veni fulgerător.
Mai mult de o oră, cît mîncarăm toţi trei, cu unul, două, trei helicoptere rotindu-se peste orăşelul imobil şi marea perfect indiferentă,
am discutat despre situaţia internaţională zilnică şi veşnică,
despre Beirut, Reagan şi Sharon,
despre Arafat şi Begin (Şlomo, dezinvolt, întrebîndu-l pe Dari dacă se confirma că Begin şi-a rupt un picior),
despre România, Ceauşescu, Pacepa (mie venindu-mi ca titlul unui şlagăr, tăcîndu-l însă fiindcă, foarte curios, limbuţia era în descreştere, ca şi cum organismul meu intrase într-o încordare al cărei motiv nu vroia să mi-l comunice),
despre Clujul în care se născuse, ştiind Opera şi, desigur, cazarma mea de peste drum,
despre cazarma mea şi ziarul militar la care scriam ca soldat detaşat de la Oradea unde făcusem un an la cavalerie,
despre cai (cu aceeaşi dezinvoltură mărturisi că, dacă ar mai veni în România, prima dorinţă ar fi să încalece, căci de pe un cal căzuse ca să ajungă la asta – şi-mi arătă bastonul)
despre Le Nouvel Observateur, unde-l cunoştea pe Jean Daniel (pe Jean Daniel?)
despre Jean Daniel (şi i-am explicat, sobru, ce înseamnă acesta pentru mine), despre Ierusalim şi casa lui în care tocmai ieri adusese 12 scaune noi („hai că minţi!”, se înveseli Dari), „te duc şi pe tine şi pe el să le vedeţi”, „nu te-a văzut nimeni?”, îl întrebă complice Dari, „le-aş fi spus că le-am adus pour la mémoire de Ilf et Petrov”...,
trecuserăm astfel la Ilf şi Petrov, la Babel al meu (şi al lui!), la Soljeniţîn – mirat că ştiu de Stejarul şi viţelul, explicîndu-i că nouă, la Bucureşti, relaţia lui cu Tvardovski ni s-a părut mai tare decît Ivan Denisovici lui Jean Daniel,
„şocul parizian nu are competenţa noastră, a bucureştenilor”,
idee pe care Şlomo o preluă cu elan şi ne jucă scena aceea a nopţii cînd Soljeniţîn vine la Tvardovski acasă pentru a-i anunţa că a primit Nobelul şi poetul bolşevic paraplegic îi înţelege cuvintele silabisind cu greu: „Po-be-da! Po-be-da!”, îi interpretă pe amîndoi în ruseşte, serios, dramatic, cu o ironie în „extremul pianissimo”, chelnerul care ne debarasa masa, rămînînd fixat pe buzele lui.
Şi atunci, revenind pe pămînt, la masa noastră, Şlomo montă, cum poate numai ruşii ştiu în cinema:
„Dacă vrei să rămîi la Paris, pot vorbi cu Jack Lang”.
Se lăsă acea tăcere în care toţi prozatorii mei preferaţi aud cum inima începe să bată cu putere; a mea era liniştită ca marea întrevăzută printre privirile lor încremenite, cîteva secunde, pe chipul meu; nu suportam uşor asemenea clipe decisive, în fobofobia mea ele prevesteau ceva rău – nu, nu mi se făcu rău; i-am spus doar atît: „cred că nu aştepţi un răspuns pe loc?”.
[...]