Cele mai ratingoase personalităţi ale neamului
(Apărut în Dilema veche, nr. 86, 9 septembrie 2005)
Ştiu bine că publicul nostru ţintă nu e pasionat de fotbal; nu am primit, în ultimul timp, mai mult de una-două scrisori cu privire la această problemă de interes naţional. De luni de zile discutăm în şedinţele redacţionale despre rostul unei cronici permanente de sport, adică de fotbal, că ce altceva e sportul în România? (Vezi şi Dilema veche nr. 82 cu tema: “Sporturi şi sportivi”.) Adaug că în însuşi corpul redacţional nu se pot număra mai mult de trei competenţe valabile (Marius Chivu, Adrian Cioroianu şi unul care semna Belphegor) cu care se poate lega un dialog intelectual pe seama lui Ibrahimovici sau Ronaldinho; mi se pare semnificativ pentru starea noţiunii că redactorul şef-adjunct, Magdalena Boiangiu, experta nr. 1 în “externe”, nu a reţinut din acest domeniu de interes mondial decît numele lui Şumudică. La rîndul său, redactorul-şef, Mircea Vasilescu, fără organ în chestiune, poate invoca oricînd că nu are cu cine discuta despre Formula 1. Despre fondatorul revistei, Andrei Pleşu, trebuie să dezvălui că nu deţine în materie decît banalităţi mai mult decît crase.
Greşim, particip la eroare, dar nu mă revolt, prefer să mă explic. Fotbalul nu mai e un sport, nici la noi, nici aiurea - e altceva. Fotbalul românesc (care a distrus toate celelalte sporturi) este, după mintea mea, cel mai semnificativ domeniu pentru studiul (i)moralei şi (in)culturii din viaţa noastră politică, financiară, socială etc. Cel mai transparent, etapă după etapă în campionat, tur după tur în cupele europene. Cel mai cioclopedic ca “Voce a Patriotului Naţionale”. Cine vrea să cunoască ceva esenţial în România de azi trebuie să lase sondajele, editorialele şi talk-show-urile, să înceapă de la a privi două-trei meciuri, cu jucătorii, arbitrii şi galeriile lor, apoi să contemple emisiunile specializate din studiouri de rating maxim şi abia după aceea să discute despre liderii politici şi de opinie, despre Stela şi Arşinel, CTP, SRS sau SRI. Nimeni nu are forţa imagocratică a celor numiţi simplu, intim, familiar, Gigi şi Mitică, personalităţile cele mai ratingoase ale neamului, peste orice “boier al minţii”, peste orice DJ, peste Doroftei, peste Dosoftei sau Isărescu. Gigi şi Mitică - trăgînd după ei celebrităţi ca “Naşu' Sandu”, “Butelie”, Dinu Vamă sau Pinalti - sînt irezistibili. Inconturnabili. Incomparabili.
Preşedintele ţării o fi franc cînd zice că nu l-a citit pe Cărtărescu, dar nu ar îndrăzni să declare că nu ştie cine sînt Gigi şi Mitică. Demisia dnei Mona Muscă e moft faţă de ce ar însemna o demisie a lui Mitică de la Ligă, sau a lui Sandu de la Federaţie. Un Gigi falit la Steaua ar zgudui micile ecrane mai mult decît o decapitare a Senatului sau a Camerei. Nu exagerez şi de ce-aş exagera, de mi-e dragă ţara mea?
Să nu mi se replice intelectualist că totul se explică prin vulgaritatea şi incultura acestor zei ai zilei de extracţie joasă, băieţi de la ţară şi de la oi, fără bacalaureat; am oroare de intelectualism în această problemă; ar fi şi nedrept. Cînd dl Paleologu, într-un interviu acordat unui ziar de sport, l-a hulit pe Gigi B., acesta a ripostat vehement şi îndurerat căci “dl Paleologu este unul dintre idolii mei, alături de Octavian Paler”. Cînd Patapievici, tot într-un cotidian sportiv, l-a făcut pe Mitică D. de insectă, acesta i-a dat telefon acasă, ameninţîndu-l cu proces şi daune enorme; nu mă feresc să dezvălui că acelaşi preş. de Ligă m-a sunat şi pe mine acasă după un articol dur la adresa lui, nu m-a găsit şi, în seara următoare, la televizor, a declarat că a renunţat să-mi răspundă, fiindcă nu vroia să apară ca antisemit... Încît pot spune că amîndoi, mîndri că au absolvit “şcoala vieţii”, ştiu ce este o carte, şi chiar un cărturar. (A se vedea şi interviul acordat de Mitică Academiei Caţavencu (nr. 33) în care nuanţează intens între Patapievici, Liiceanu şi Pleşu... ) Ei posedă o calitate la care nici un 'telectual nu ajunge, et pour cause: expresivitatea involuntară; mai mult - ei şi oamenii lor (un Nicu Gheară din Ibiza sau vărul Giovanni din Pipera...) sînt singurii noştri cioranieni autentici: instinctiv, ei n-au superstiţia culturii! Mulţumită fuziunii acestor două calităţi, ceea ce pot ei produce în textele lor orale nu va da - şi nu mă tem de exageraţiuni! - nici un scriitor român, clasic în viaţă sau nu. Sketch-urile, piesetele lor - cu urlete, înjurături, blesteme şi răsuciri patetice în final - pot apărea prea simpliste spiritelor fine, prea caricaturale celor “profunzi”, dar nu e aşa: ele au simplitatea şi claritatea care-l încîntau pe Călinescu în schematismul clasicilor. Ei sînt tipici şi prototipici pentru alianţa dintre lăudăroşenie şi avere, isteţime şi patriotism mitocănesc, alianţă de cel mai mare succes la noi, dintotdeauna, de pe vremea cînd nu existau nici ARLUS-ul, nici monarhia, doar duhul primordial a lu' “ştii cine sînt eu?”. Numai superstiţia culturii, care încă domină populaţia, ne face să nu le recunoaştem forţa şi plenipotenţa. În ce mă priveşte, camilpetrescian nemîntuit, stau în faţa lor ca Ladima, biruit de grobiana dezinvoltură a unui Tănase Vasilescu sau Nae Gheorghidiu, cel care, după ce Ladima îşi dă demisia de la ziar dintr-o deontologie a demnităţii, îl somează pe Fred să-l întoarcă din drum pe “nebunul care are talent”. “Na două mii de lei şi dă-i diseară să mănînce într-o cameră separată la “Chateaubriand”. Începe cu icre negre. Dă-i şi homar, friptură în sînge şi nu uita şampania... E nedus la dame de multă vreme se pare... (Şi scurt): Acolo dă tu de la tine.”
S-o mai da la bacalaureat Patul lui Procust?
