Titlul ca lume şi blestem

Dacă la Rimbaud lumea începe cu cîteva rîsete de copii, la noi, la Dilema, totul a început cu hazul titlului. Am prins o perioadă grea pentru botez: mureau sau erau pe moarte titluri fabuloase, cum de la Moftul român, supremul, nu mai trecuseră prin mintea românului: Mangafaua, Microbistul, Fraierul român, The Foamea, Robinson, culminînd cu acele Veşti proaste pe care şi azi îl consider o capodoperă, frizînd dialogul paradisiac:
 
– Daţi-mi Veşti proaste!
– S-a terminat!

Ele au murit din cauză că erau prea bune. Există titluri atît de bune că strivesc ziarul. Veşti proaste e un titlu anormal de bun care-şi ucide redactorii, dacă aceştia sînt inteligenţi şi nu vor să facă băşcălie de ei înşişi. De aceea, ca în junglă, au rămas în viaţă – şi e o veste bună – titlurile normale: Adevărul, Dimineaţa, România liberă; nu trebuia să ajungem la ele, dar nici la prea originalele – vechea lege a sumbrului jdanovism: a nu fi original cu orice chip! Trebuia făcută o medie, groaznică operaţie. Un titlu serios şi vesel. Grav, dar nu prea, voios, însă nu exuberant, neavînd de ce. Solid, dar şi uşure. Nietzscheean vorbind, mai mult Bizet decît Wagner. Antonpannesc – şi cu carne, şi cu brînză. În dimineaţa aceea de dinaintea Crăciunului ’92, eram categoric binedispuşi, nu vroiam să cedăm solemnităţii de botez, ne sticleau ochii. Poate că am avut, astfel, noroc.
 
Cuvîntul a venit la prima cădere pe gînduri lîngă Andrei Pleşu. Aflat într-una din acele veşnic discutabile zile bune, cînd habar nu ai cîte celule mor şi se nasc în tine, domnia sa a pornit să parodieze cam ce probleme înalte le-ar sta pe limbă, într-o asemenea clipă sacră, superrafinaţilor: limbajul ca stare, ironos-ul ca sferă, livrescul ca dilemă... Stop-cadru. I-am propus: Dilema! Dilema? Am intrat imediat într-o surescitare farfuridistă, într-o fosforescenţă brînzovenească, semne sigure ale purităţii de simţire, ale elanului în inspiraţie şi conspiraţie: nu e prea tare? nu e prea moale? nu e prea abstract? nu e prea?... Natural excesivi, la noi spaima de „prea“ se vrea mortală. Nu e.

Rîdeam sănătos, repetînd cînd aşa, cînd pe dincolo, cînd ironic, cînd „înalt“, căutînd să-l potrivim în atmosferă, cuvîntul care, ce-i drept, ne cam exprima adevărul: Dilema! Rezista. Cineva îl susţinea. Ştiam cine. Nu trebuia numit. O autoritate în materia acestei ţări şi a vorbelor ei. Bineînţeles că a venit momentul stringent al refuzului: nu-i bun! Şi atunci cum? Un ange passa. Era Îngerul acela – combinat cu Talleyrand – care veghează la a nu prăpădi gîndul bun al primului impuls; e o probă clasică – în orice, în poezie, în tehnică, în amor: odată găsită ideea cea bună, cuvîntul exact, toate celelalte, care se reped împotrivă-i, nu mai au haz, nu mai au forţă, nu se mai potrivesc, toate dînd sentimentul acela la fel de pregnant ca tristeţea şi humorul, poate chiar sinteza lor: nefericirea. Orice titlu – rostit după Dilema – părea în ziua aceea nefericit; sîntem competenţi măcar în a auzi acest dezacord. A rămas „aşa cum am vorbit“... Nu mai păream deloc glumeţi.
 
La început fiind cuvîntul, am trăit o săptămînă clasicul spectacol de sunet şi lumină al facerii. Un titlu ca lumea se face, se coace. De la „stupid!“ la „excelent!“, de la ridicarea din umeri şi sprîncene la baterea de gene şi pe omoplat – La Bruyère a fost cu noi: cei mai grijulii, vrînd să fie şi riguroşi – specie nostimă! –, ne sugerau ca acolo unde se plasa pe vremuri „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ să punem clar: „Din această dilemă nu puteţi ieşi!“. Ca să se ştie de unde venim... Alţii – Gaiţă avant la lettre! – ne sfătuiau să dăm explicaţia cuvîntului, tot lîngă frontispiciu, în fiecare număr. Că lumea nu mai ştie ce e o dilemă, lumea e proastă, lumea e incultă. Argumentul că Dilema nu va fi pentru proşti şi inculţi, nicicum pentru toată lumea, că Dilema nu va rezolva problema (cum ne urase generos Dan Laurenţiu!) stîrnea cumplitul din om: „Păi, atunci cine o să vă cumpere? Ce tiraj o să aveţi?“. Cei mai descuiaţi nu puteau evita duplicitatea: toţi cereau accesibilitatea „pentru a nu cădea“ într-un elitism pe care, în sufletul lor, îl recunoşteau ca salvator; accesibilitatea însemna şi unanimitate, să fii citit de toţi, să fii plăcut de toţi, „toţi fiind însă proşti şi inculţi“; mai trăieşte unde nu te aştepţi vechea idee a secretarului de partid de la un ziar al anilor ’60, care trasa ca o sarcină „capetelor limpezi“: „Puneţi-vă pe poziţia celui mai tîmpit cititor!“. Scăpaţi măcar de această obsesie, ceea ce cred că a devenit pozitiv în titlul Dilemei este prelungirea lui într-un blestem, şi el serios, dar sunîndu-ne nouă, redactorilor, vesel: sîntem în sensul cel mai expresiv – al cui? Al Guvernului sau al Opoziţiei? E veşnicia dilemelor româneşti; am ajuns să ne identificăm titlul cu substanţa, cu eternul. E bine. Purificatorii etnici ne zic cînd hoţi, cînd, mai subţire, „podoabe“. Purificatorii etici, şi mai rău. Oameni ai Preşedinţiei se uită la noi, dilematicii, ca la antiprezidenţiali, antiprezidenţialii zic că sîntem ai Guvernului, ziarele Guvernului cer să vină peste editorul nostru controlul financiar, iar ziarele Opoziţiei îl demască pe Mircea Iorgulescu ca duplicitar, fiindcă vorbeşte la Europa Liberă şi scrie la Dilema, organul Puterii. Cel mai „dulce“ a fost un drag disident, admirabil ziarist şi poet, care i-a mărturisit unui coleg: „Ştiu ai cui sînteţi, nu vă scriu, nu vă înjur, mie revista voastră îmi place“. E un blestem tonic ca o certitudine, liniştitor ca o mîngîiere; el coboară din ardenţa dilemei de după ’89, cea din care într-adevăr nu se poate încă ieşi: a fi anticomunist sau antifascist nu asigură instinctul democratic, cu atît mai puţin o logică democratică. Ca redactor la Dilema e o plăcere să lucrezi sub semnul acestei „confuzii“, căutînd între criptocomunism şi criptofascism acea criptoviaţă căreia mai nimeni n-are buna dispoziţie să-i găsească un titlu.

Doar Johann Strauss a făcut din Ziare de dimineaţă titlul unui vals. Mă uit în jur: de unde Johann Strauss? Mai mult de un ton nu am găsit. Dar s-ar putea să fie însăşi muzica. 

Dilema, nr. 120, 28 aprilie 1995