Într-o seară de sîmbătă, un bărbat o invită la dans şi P. îşi pune capul pe umărul lui. Ea se îndrăgosteşte de acest bărbat A. care o conduce acasă, la cămin. Aici, în faţa uşii, are loc un dialog fundamental: ea îi spune că nu se poate, el o întreabă de ce, ea îi răspunde că ar fi banal.
Luna trecută, după apariţia articolului „Rezistenţa prin cultură“, i-am lăsat lui Andrei Pleşu următorul mesaj: „Am aşteptat 15 ani acest articol“... Nu cred că păcătuiesc prin trufie dacă adaug azi, la acelaşi dosar deschis de polemica Herta Müller-Gabriel Liiceanu, acest text din Dilema veche datat 14.07.2006. „Mai sînt multe de descoperit în ţara amorului propriu“ ne anunţa de mult La Rochefoucauld.
O milă incontestabilă m-a cuprins faţă de ziarele mele şi le-am strîns de pe jos, le-am pus pe masă, am scos o foarfecă din dulăpior şi am început să le decupez feroce. Mila născuse sălbăticia decupajului selectiv. Îmi era imposibil să le păstrez întregi, în colecţie. Unde să le fi pus? Exista o singură modalitate ca să le conserv: să tai din ele tot ce mi se părea esenţial, important, durabil – dacă există aşa ceva într-un ziar, şi de ce nu ar exista?
În dezordinea importanţei, a intrării în scenă şi în autobiografie:
Lucien Leuwen
Ladima, Doamna T., Ştefan Gheorghidiu
Pavel Anicet, cel întors din rai
Iosif Hechter şi Blidaru (de 2000 de ani...)
Fabrice Del Dongo şi mătuşa sa, Sanseverina, dar şi doamna de Renal.
Levinson (din „Înfrîngerea lui Fadeev“)
Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor?
Vă informez că nu am avut şi nu am nimic comun cu un om care creşte un şoim, care dresează un şoim şi îl învaţă cum să prindă, zburînd, un iepure. Nu am crescut niciodată şoimi. Nu mă interesează un om care creşte şoimi. Sîntem două plan(e)te diferite.
Nu numai că îmi place să fiu redactor la Dilema, dar - iertare pentru verbul scandalos care urmează - mă şi amuză. Nici mohorîta presă a partidului unic, nici catastrofica presă a zglobiului nostru pluripartitism nu suportă şi nu îngăduie acest termen ce pare, în subtextul lui, mai deşănţat decît vulgaritatea evidentă, zilnică, a „primei pagini”. Cum să fie amuzant a scrie la un ziar serios... şi ce ziar nu e serios în România?
Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate; am azi mica şi fragila îndrăzneală de a vă ruga să vă găsiţi timp – printre copleşitoarele misiuni care vă asaltează – pentru a vă concentra cîteva minute asupra acestui text: „...În ultimii ani, ne-am lăsat pradă politicii şi toate obsesiile noastre sînt de ordin politic. Formule grosolane, simple pînă la absurd, convinse pînă la teroare, stăruie în vocabularul nostru şi, de-acolo, trec pe nesimţite în gîndirea n
Cred că am o bază morală – măsurată în ani, nu în bani sau hectare – ca să discut, altfel decît disperaţii din jurul meu, despre meciul de fotbal România - Albania, cel care încă ne mănîncă zilele. Fără să mă dau solemn şi cu atît mai puţin înţelept, pot scrie, în 2010, că fotbalul albanez mi-a marcat destinul de paşoptist.
Creştini lîngă atei, republicani şi monarhişti, foşti cenzori şi foşti cenzuraţi, antisemiţi lîngă evrei, anticomunişti şi antiantisemiţi, antiapolitici şi antiapatici, cîţiva antipatici şi mulţi mondeni, reformişti, democraţi şi deformaţi, naţionalişti excesivi, temperaţi şi cosmopoliţi, profitori şi laureaţi, complici la şi speriaţi de, diplomaţi şi fraieri, băieţi ticăloşi şi stranii naivi, opaci şi transparenţi, tipi care nu ieşiseră din casă pînă în toamna lui ’90 lîngă persoane care nu mai
L-am teleascultat pe cel mai pesimist sociolog român anunţîndu-ne în detalii ce catastrofe ne aşteaptă. Nu părea lipsit de inteligenţă, dar ceea ce-i compromitea apocalipsa era cursivitatea frazelor, rapiditatea debitului, fluenţa fluxului de nenorociri înşirate fără nici un efort. După zece minute, dicţia lui de tocilar cu lecţia ştiută pe dinafară m-a făcut să rîd.
Capitalismul nu e „mai drept“ decît socialismul; doar mai eficace economic, cu toate contradicţiile şi crizele lui inevitabile. Să nu ne încurcăm cu alte iluzii şi nici să nu ne încărcăm cu alte indignări peste cele cu totul îndreptăţite de calitatea precară a capitalismului românesc. Orice nostalgii sînt ineficace.
Cîteva zile s-a trăit în Bucureşti – conform unei metafore a nu ştiu cui – ca într-o nebunie a unor scăpaţi din lagăr. Am fost convocaţi – toţi membrii Uniunii Scriitorilor, comunişti, necomunişti şi chiar anticomunişti –, pe stadionul Tineretului, să ni se facă instrucţia militară, să ni se încredinţeze obiective defensive în cazul unui atac asupra Bucureştilor; ostaş instruit, cu armata făcută la cai şi la artilerie, mi s-a repartizat o fereastră a Casei Scriitorilor cu deschidere spre Calea V
Dacă mă cercetez cu atenţie, cred că am devenit neonostalgic; pentru ce-a fost prima della rivoluzione (înainte de revoluţie), nu mai am strict decît un singur dor: lectura în secret a cărţilor interzise. Din păcate, nu mai avem cărţi interzise şi asta li se pare multora că e o mare fericire.
sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
„Era mai bine sub Ceauşescu!“ – fraza aceasta nu atît de stupidă, de absurdă pe cît ni se pare cîtorva intelectuali normali la cap, nu numai că nu a murit, cum am fi dorit, dar trăieşte cu o intensitate pe care zadarnic încercăm s-o contestăm, s-o bagatelizăm. În nici un sondaj din ultima vreme nu a apărut această întrebare precisă: „credeţi că era mai bine sub Ceauşescu?“. Nu dramatizez excesiv dacă afirm că procentajul (ne)-ar speria.
Am buni cunoscuţi care mă asigură că ei, la 1789, nu ar fi luat cu asalt Bastilia, fiindcă ştiau ce va urma: teroarea maselor imbecile. Aceiaşi sînt categorici în a-i face de stupizi pe Hegel, Hölderlin şi Schelling, care se apucaseră să danseze în jurul unui copăcel sădit în cinstea Revoluţiei de la Paris. Ei – şi nu pot să nu-i cred, auzindu-i cu ce dezinvoltură se socotesc etern inteligenţi – nu ar fi pus piciorul în vreun falanster al lui Fourier, fiindcă le-ar fi fost clar că acolo se
- Ia şi tu gunoiul...
- Ia şi tu farfuria asta şi du-o la bucătărie...
- Strînge şi tu apa, că se închide...
- Adu şi tu un pahar să iau un antinevralgic...
Mi-am pus deoparte cele trei interviuri ale lui C.T. Popescu privitoare la Piaţa Universităţii; nu pentru obiectivitatea lor (nici vorbă...), ci pentru inteligenţa şi calmul moral cu care îşi tratează contradicţiile acelor zile; poate că asta este cel mai complicat azi: să ai morala calmă.
Doamnelor şi domnilor microbişti (şi nu numai) din orice servicii multilateral specializate, azi, cu cîteva zile înainte de finala Mondialului, ţin să vă aduc la cunoştinţă, fie şi într-un rezumat cît mai obiectiv, ideile de bază ale unui interviu acordat, la 10 iunie, ziarului Le Monde de către filozoful Fabien Ollier, directorul revistei „Quel Sport?“.
Stimate Gerula, nu numai că ţin seama de deloc umila dvs. notă dilematică şi destul de diplomatică, dar vă voi răspunde cît mai puţin diplomatic. Nu cred că am deviat de la extremismul de centru lăudînd acest film excelent, cvasi interzis azi din cauza uteciştilor săi antihitlerişti.
Stimate domnule documentarist-şef, azi fiind 16 iunie – zi sfîntă în calendarul literaturii mondiale, ziua lui Leopold Bloom din Ulysse-le joyceian – un gînd tainic, nu pe măsura enigmelor de acolo, mă îndeamnă să vă trimit, spre păstrare în fişele dvs., acest text din urmă cu 51 de ani.
Stimate domnule Cătălin Stănescu – am o veste bună pentru dvs., cît şi pentru mine: vă pot satisface rugămintea de a găsi reţeta şalăului bonne femme. Nu vreau să folosesc termenul deja dubios de solidaritate, dar la cîteva zile după publicarea articolului în Dilema veche din 27 mai, în care mă adresam chiar documentariştilor din serviciile multilateral specializate, au început să bată e-mail-urile.
7 iunie. Vineri începe Mondialul de fotbal şi nu pot să cred că în serviciile dvs. evenimentul va trece neobservat. Nu se poate să nu aveţi printre dvs. microbişti de fotbal. Ar fi foarte trist. Sînt zile grele, ca astea de azi, în care o şuetă cu un microbist te salvează pentru cîteva ore.
Să înţeleg că antihitlerismul nu e o cauză la zi, cînd ieri, la Bucureşti, o manifestaţie a „minorităţilor sexuale“ era huiduită de o contramanifestaţie a unor tineri şi tinere care scandau NOR-MA-LI-TA-TE purtînd tricouri cu chipul lui Zelea-Codreanu?
"Maradona din Carpaţi" este primul român se bucură de un cult spontan al persoanei sale pe măsura celui organizat cu ferocitate pentru Nicolae Ceauşescu.
Vă rog să mă înţelegeţi: sînt în fond un caragialean care se complică enorm în restaurante, plus că din cauza unei educaţii rigide – pe care nu vreau s-o numesc – am rămas, şi nu mă pot dezbăra oricît o socotesc de încuiată, cu un împovărător respect faţă de orice cititor.
Am buni cunoscuţi de dreapta care mă privesc ca pe un om de stînga fiindcă de 9 Mai îmi felicit cei cîţiva prieteni antifascişti, ca să nu uităm zdrobirea hitlerismului. Fără această victorie, s-ar fi instaurat în lume „o ordine nouă“, în care dreapta şi stînga nu ar mai fi existat.
Nu mă veţi considera – sper – un marxist dogmatic, dacă vă voi reaminti că problema naţională a fost dintotdeauna o problemă economică, „pe bani“. În cazul de faţă, patronatul din fotbalul românesc – acei oameni care, cum se spune, fiindcă „bagă banii“ trebuie respectaţi şi ocrotiţi ca marii filantropi şi mecenaţi – se găseşte într-o situaţie paroxistică.
Domnilor şi (după cum presupun) doamnelor, am primit cu seninătate promptul dvs. protest la nota mea informativă în care afirmam că: „ştiu că vă interesează totul“. Susţineţi – cu o anumită eleganţă, recunosc – că am rămas la „o viziune anacronică“ în ceea ce priveşte munca şi misiunile dvs., asimilîndu-vă cu vechea Securitate.
Mă văd larg „desfăşurat“ între două adevăruri: între adevărul integral din secolul trecut – care m-a lăsat 12 ani şomer – şi Adevărul Holding unde sînt salariat în mileniul III. Nu vă ascund că încă nu m-am decis pe care să-l prefer.
Nu vă ascund că duminical urmăresc la TV 5 emisiunea Kiosque, în care corespondenţi ai presei străine acreditaţi la Paris discută evenimentele fiecărei săptămîni. De curînd, unul dintre ei a recomandat ca toate complicaţiile lumii de azi să fie judecate şi cu „un cinism rezonabil“.
Cred că ar trebui să vă intereseze marele succes de care se bucură, printre bipezi, osteoreparatorul, antiinflamatorul şi rubefiantul Osteocicatrat-gel, pe tubul căruia stă scris, cu majuscule, că e numai pentru uz veterinar şi anume pentru cîini şi pisici; ţin să subliniez că şi mie, personal, mi-a făcut bine, mai ales că îmi place alternanţa vocalelor şi consoanelor sale care au ceva din melodia aceea „La cucaracha“.
De peste 70 de ani, pentru mine, dificultatea de a fi evreu în România constă în aceea de a nu mă putea identifica nicicum cu generalităţile, cu substantivele viguros articulate, deci nici cu „evreii“, nici cu „evreul“, nici cu „rromînii“, nici cu „străinii“.
E vremea, e ora, e clipa pentru a ridica în slăvi – după un atît de cumplit cult al personalităţii – micile cuvinte, cele care în viaţa lor n-au fost scrise cu majuscule, niciodată încoronate cu literă mare în cap, cu atîtea substantive megalomane, totdeauna furnicînd în frazele oricît de lungi sau oricît de scurte, dar fără de care nici o frază (proustiană sau rebrenistă) nu ar trăi, cuvinţelele acelea mărunţele numite conjuncţii, adverbe sau şi una şi alta, de o energie incomensurabilă în cons
Conform titlului excelent, pe măsura poeziilor din ultimul volum al Angelei Marinescu, o prietenă care încă mă întreabă: „cum ai putut fi de stînga?“, marxismul este pentru mine o „problemă personală“, gravă, de neocolit, dintr-acelea de la tinereţe pînă la bătrîneţe; sînt incapabil să trăncănesc pe seama ei, cu atît mai puţin să-mi bat joc de ea (ironic, da…).
Să mă-ntîlnesc în cotul uliţei cu toate sfătosbabele de la bunica din sat, să le privesc ducîndu-şi mîinile la gură cu mirare „tiii, da’ ce mare te-ai făcut!“, apoi să caut în şorţurile, strînse boţ, miresme de poale-n brîu, vărzări calde, cozonac domnesc şi pîine crescută pe vatră.
Sînt binişor binedispus şi îmi prezint scuzele cuvenite; dau astfel ascultare unui bun prieten care aşa m-a sfătuit, apăsat: „trăim o vreme atît de rea încît, dacă te simţi o clipă cît de cît bine, trebuie să ceri pardon“. E cazul meu.
…Mai întîi, iubito, puţintică teorie. Nu doar trecutul, dar, imperceptibil, prezentul secretă deja nostalgia. Am prins vremea cînd toată lumea ştia, monden şi papagaliceşte, că „nici nostalgia nu mai e ce-a fost“.
Se constată, în cadrul mizeriei generale şi inflaţiei pamfletare, o sărăcire a injuriei prin care omul îşi dezvăluie, ceas de ceas, dispreţul faţă de om. Să luăm, ca în geometrie, o dreaptă, două drepte, trei stîngi, fie şi un pumn în cap.
Oricît de mare a fost gerul de 24 ianuarie, de Unirea Principatelor (noi, pe vremuri, de 24 ianuarie ziceam că e şi luna unirii Principalelor, adică pe 7 era ziua ei, iar pe 26, ziua lui) mie, dacă-mi fluturai şi un tramvai sau un bancomat sau o sarailie, nu mi-a ieşit din minte, căci ea nu îngheţase complet, această sintagmă, sau paradigmă, sau parapantă: „liderul de suflet al românilor“.
Vineri, 10 februarie 1995, la ora 10,28, mi-am văzut un vis împlinindu-se chiar sub ochii mei; a durat, rezonabil, cît două vorbe:
– Daţi-mi, vă rog, Le Monde!
● Priveşte înapoi cu mînie (marţi, 26 ianuarie, ora 21, pe TVR Cultural), filmul-far al celor care acum 60 de ani, încă tineri, ieşeam zdrobiţi de urletul acestui frate londonez, contemporan cu noi în pierderea iluziilor: „Nu pot trăi ca un om neprihănit…“.
Surîsul din sondajul supelor „Batchelors“
…şi uite, dragă, unde se ascundea Sei Şonagon a mea în anul 2010! Unde cu mintea nu gîndeşti! În sondajul unei companii engleze producătoare de supă instant, „Batchelors“, care ce dorea?* Să stabilească un top de ceea ce domnişoara de onoare de la curtea împărătesei japoneze Sodako, în anul 1000, ar fi numit în Însemnările ei de căpătîi: „lucruri mici cu bucurii mari care-ţi înveselesc inima“.
Neîndoielnic, pe 4 ianuarie, am fost cîţiva care ne-am gîndit înfioraţi că s-au făcut 50 de ani de cînd Albert Camus s-a prăpădit lovindu-se cu maşina lui de un platan de pe o şosea a Franţei. Un prieten de-al meu l-a sunat pe un alt prieten pentru ca să citească împreună primele rînduri ale Străinului, cele care anunţau moartea mamei lui Mersault.
Continuarea scrisorii din nr. trecut:
„…Am intrat în rîndurile unui grup de tineri ortodocşi care trăiesc, învaţă şi se comportă în lumina Sfintelor Scripturi, avînd totodată prin Internet legături cu tineri creştini din Bulgaria, Serbia şi Grecia. În aceste două luni am călătorit cu ei şi prin Europa, înfrăţindu-ne cu catolici şi protestanţi la fel de dornici ca noi să lucreze şi să gîndească spre pacea şi mîntuirea sufletelor noastre. Săptămîna trecută am fost în ţările scandinave şi am ajuns
În amintirea Magdalenei Boiangiu. Pentru prima oară în 17 ani ai Dilemei, redacţia începe un an fără ea.
Rezumatul unor capitole absente.
În Dilema veche din 15.10.09, ficţionarul a anunţat cititorilor săi fideli şi perfect existenţi că va pleca la Reykjavik, îngrijorat de cele întîmplate în viaţa fiului său inexistent. Grunna, logodnica acestuia, vicecampioană a Islandei la bridge, fusese internată în spital, urmare a unei grave depresii. Ficţionarul nu a mai efectuat acea călătorie. El a pus
Luni, 18 dec. 1989: Răsună valea (notă 2009: adică se trăgea la Timişoara, acesta va fi codul naiv pentru tot ce urmează). Sună la 8 dimineaţa secretara Editurii Eminescu, voce explicativ-înţelegătoare, se pregăteşte pentru 26 ianuarie volumul omagial, sînt pe lista celor mai cunoscuţi… Text despre om pînă luni 25. Îi spun că plec în provincie şi cînd mă voi întoarce, vorbim. Acceptă. Mă arunc pe Secolul cinematografului să văd ce filme s-au făcut în 1939: Bel Ami, Diligenţa, Sciors, Regula jocu
Noiembrie 1989 Mi-am regăsit copilărosul noiembrie ’89 scormonind într-o grămadă de coceni, cu cravata roşie înnodată peste bluza de trening – un pionier destoinic nu se desparte în nici o împrejurare de simbolul jertfei Partidului –, aruncînd porumbul depănuşat într-o coşarcă păzită de doi soldaţi. Roboteam patriotic la începutul fiecărui an şcolar, trimişi să culegem cu braţele noastre vînjoase recoltele de pe mănoscîmpuri, fertilholde şi bogatbrazde. Eram transportaţi în autobuze de tip abato
