Zi de Zi, acum 20 de ani

Noiembrie 1989 Mi-am regăsit copilărosul noiembrie ’89 scormonind într-o grămadă de coceni, cu cravata roşie înnodată peste bluza de trening – un pionier destoinic nu se desparte în nici o împrejurare de simbolul jertfei Partidului –, aruncînd porumbul depănuşat într-o coşarcă păzită de doi soldaţi. Roboteam patriotic la începutul fiecărui an şcolar, trimişi să culegem cu braţele noastre vînjoase recoltele de pe mănoscîmpuri, fertilholde şi bogatbrazde. Eram transportaţi în autobuze de tip abator cu mirosul de muget lipit de caroserie, iar la destinaţie ne întîmpina un inginer agronom care avea menirea să ne împartă-n piperniciţi şi buni de hămăleală, punîndu-ne la muncă în funcţie de atributele fizice ale fiecăruia. Toţi fugeam de căratul tîrnoagelor şi ne ascundeam unii după alţii cu spatele încovoiat, genunchii îndoiţi, încercînd să părem cît mai micuţi şi mai firavi. Ni se spunea de acasă să nu purtăm haine cu buzunare mari, pacheţelul cu mîncare să nu fie-n sacoşe voluminoase, să nu avem la noi îmbrăcăminte suplimentară în care să dosim cartofi sau ştiuleţi. La venire eram bine măsuraţi din priviri, însă după încetarea activităţii ne controlau riguros ca nu cumva să furăm hrana de la gura tovarăşului Popor. Cu păpuşoii strînşi de noi îşi făureau mămăliga muncitorii cînd se întorceau seara de la uzină şi din cartofii noştri îşi plăsmuiau ciorba, noi, pionierii, fiind direct răspunzători de construirea osînzei comuniste pe burţile lucrătorilor patriei. Toţi eram copiii lui „tatăl meu e sus pe schele“, indiferent care era profesia părinţilor şi, cu palmele noastre uriaşe de membri de vază ai organizaţiei de tineret, ajutam la ridicarea producţiei naţionale de barabule proletare. Cocoţat pe un coş de nuiele, c-o butelcuţă în mînă – un comunist vrednic are întotdeauna mintea trează –, inginerul ţinea cuvîntări pălincoase despre bunătatea atotceauşistă ce ne oferea şansa de-a trudi cot la cot cu adulţii întru bunăstarea obştimii. Dacă am fi fost fătaţi de scîrba capitalistă, ne-am fi transformat în animale netrebnice, individualiste, pe cînd aşa ştiam de mici că nimic din ce avem nu-i al nostru, conform principiului cooperatist „cine împarte, partid îşi face“. Atunci am aflat că dincolo de graniţele României Socialiste, spre Vest, nu mai trăiau oameni, ci nişte fiare jumătate rege, jumătate Occident, care abia aşteptau să înhaţe elevii pecerişti. Nu trebuia să ieşim din ţară cu nici un preţ, căci ne pîndeau pericole imense. Pe măsură ce discursul devenea din ce în ce mai înţuicat şi specialistul în cucuruz se împiedica-n cuvinte, noi o ţineam numai într-un rîs şi-o hăuială şoptind bancuri despre preadrăcuitul preşedinte, exact cum auzeam la cei maturi. Închirceala nu ne mai durea, lăzile nu mai păreau atît de grele, ba chiar lucram cu spor, însufleţindu-ne suduiturile pe care nu mai conteneam să le rostim. Curajul nevîrstniciei noastre ne împingea la şotii, momîia alungătoare de ciori pomenindu-se c-o şapcă din doc pe cap, o seceră atîrnată de umăr şi un ciocan la poale. Ea era Sperietoarea de Libertate. De cele mai multe ori pregăteam răzmeriţe anecdotice, fugind de pe arătură la bunica unui coleg ce-şi avea casa în satul vecin. Făceam autostopul şi ne înghesuiam cîte 8-10 ţînci în bătrîna Dacie, claie peste grămadă, unii stînd ghemuiţi pe podeaua maşinii, alţii în braţe la cei mai rotofei. De n-ar fi venit decembrie ’89, am fi fost temeinic pregătiţi în chiuluri de lehamite, dar o fi fost cineva altfel în vremurile acelea?! Andreea Natalia MEREUŢĂ andreea.nataliam@yahoo.com Notă: Să recunoaştem cu plăcere că avem vîrste diferite. La mulţi ani amîndurora. (R. C.)