Ficţionarul şi fiul său inexistent

Continuarea scrisorii din nr. trecut:

„…Am intrat în rîndurile unui grup de tineri ortodocşi care trăiesc, învaţă şi se comportă în lumina Sfintelor Scripturi, avînd totodată prin Internet legături cu tineri creştini din Bulgaria, Serbia şi Grecia. În aceste două luni am călătorit cu ei şi prin Europa, înfrăţindu-ne cu catolici şi protestanţi la fel de dornici ca noi să lucreze şi să gîndească spre pacea şi mîntuirea sufletelor noastre. Săptămîna trecută am fost în ţările scandinave şi am ajuns la Reykjavik. L-am întîlnit acolo pe fiul dvs., aşa precum m-am rugat de cînd am aflat că vom petrece o zi acolo; l-am căutat şi l-am găsit repede la magazinul acela de care ştiam din scrisorile dvs. Tatăl Grunnei a murit, şi el împreună cu ea ţin încă magazinul în speranţa că nenorocita asta de criză va trece. Cred că o fac din fidelitate faţă de cel dus. M-a primit fără să fie uimit de straiele şi înfăţişarea mea, ceea ce m-a bucurat la gîndul că şi el m-a aşteptat. E neschimbat, poate fără farmecul de acasă, dar parcă mai solid sufleteşte. Nu ne-am referit la ce a fost, nu ne-am învinovăţit cu nimic, doar cînd i-am spus de moartea tatei, fără să-i spun amănunţit cum şi de ce, doar că ea mi-a schimbat viaţa, discuţia noastră a luat o altă turnură şi am ajuns la dvs. Nu mă aşteptam. Pe scurt: mi-a încredinţat că nu vrea să vă vadă pînă nu reveniţi la numele cu care v-aţi născut. E hotărîrea lui după ce v-a citit încă o dată toate nuvelele intitulate Supravieţuiri. Nu mi-a dat explicaţii, nici eu nu i-am cerut; a ţinut să-mi spună că mă lasă să vă comunic asta, dar să nu cumva să înţelegeţi că nu vă respectă şi nu vă iubeşte. În acest sens, m-a rugat să vă înştiinţez că la ora actuală, el vă împlineşte o dorinţă expusă de mult, într-o carte de-a dvs.: el urmează un curs de fizionomişti pentru viitorul cazinou care se construieşte acum lîngă Reykjavik, accesibil doar turiştilor străini; m-a lămurit în ce constă această profesie care, desigur, m-a mîhnit, dar am înţeles că din tot ce aţi scris, meseria de detectiv al unui cazinou e singura care l-a convins. Totuşi, eu am fost mulţumită de întîlnirea noastră fiindcă el nu a avut nici o împotrivire la rugămintea mea de a-mi da înapoi articolele dvs. din Scînteia Tineretului pe care am avut neruşinata răutate de a i le trimite. L-am asigurat că vi le voi înapoia de cum ajung acasă; s-a dus la un raft de unde a scos, de lîngă rîşniţe vechi, un rucsac în care le păstra. L-am sărutat pe frunte, el pe obraz şi m-a invitat să vin la ei acasă, s-o văd pe mama lui şi să-i cunosc soţia; nu puteam, mă aşteptau la hotel fraţii şi surorile mele de credinţă. Nădăjduiesc că vă veţi găsi timp în zilele acestor Sfinte Sărbători să veniţi pînă la mînăstirea Cernica pentru a intra în posesia articolelor dvs. dintr-o tinereţe de care veţi da seama, ca noi toţi, la altă Judecată. Întrebaţi la poartă de ucenica Domnului, Antoaneta Roibu.“

Fireşte, spirit realist, ficţionarul nu a dat crezare acestei scrisori şi nu s-a grăbit spre Cernica, preferînd să-şi petreacă Sărbătorile teleurmărind meciurile din campionatul englez de fotbal plus cele din Cupă. Ludic cum îl ştim, el s-a gîndit că e obiectul unei farse nu lipsite de patetism, chiar de lirism. Greşea. De Anul Nou, plecînd să-şi facă plimbarea zilnică (şi kantiană…), el găsi la uşa apartamentului său un rucsac pe care într-adevăr se grăbi să-l deschidă şi unde, peste un stoc de xeroxuri, la bună vedere, stătea această pagină 183, ruptă din volumul său Un august pe un bloc de gheaţă (Editura Eminescu, 1971): „Pentru cei care-l socotesc pe Balzac apus, depăşit, mort şi fără ecou – carcasă de automobil bună de dus la presat – iată o meserie pe care numai domnia sa o putea inventa (ce e drept, după o convorbire cu Feodor Dostoievski, cum ar trebui să se mai întîmple şi azi după o întrevedere între doi mari.) Meseria de fizionomist la cazinou. E un om care priveşte atent fizionomiile jucătorilor. El trebuie să descopere dintr-o privire cine e cel din faţă: un trişor, un escroc, un debutant, un pasionat, un sărăntoc, un urmărit, un interzis sau – de ce nu? – un om cinstit. El lucrează după cîteva semne fizionomice, după cîteva aparenţe cărora domnul De Balzac le-a dat o extraordinară vigoare în portretistica sa voluptuoasă: părul – tunsoare sau chelie –, culoarea părului, pipa, decoraţiile, nasul, sînii femeilor şi uneori chiar domnul doamnei. Toate aceste observaţii se traduc într-un carnet prin semne cabalistice sau expresii sucite al căror cod e cunoscut doar de domnul Lemarchand. Şi aşa cum prin Balzac arta a atentat pînă la a face concurenţă stării civile – şi fizionomistul de la cazinoul din Deauville e în concurenţă cu Balzac: el a memorizat pînă azi, în ani lungi de viaţă la cazinouri, între 12 şi 15 mii de feţe… Ce roman zace nescris în ochii acestui domn! Ce agenţie de detectivi trăieşte acolo, în cutele din jurul gurii sale dezabuzate! Ce serviciu de cadre lucrează zi şi noapte între pleoapele acestui chip de lemn impasibil! Dar pînă la roman – ca să nu fim livreşti – cîtă nevoie am avea fiecare dintre noi de un domn Lemarchand, dimineaţa, cînd deschidem ziarele lumii şi începem jocul în acel infernal cazinou unde, cum spunea odinioară poetul, «la masa verde, faţă în faţă...»

Epilog. Ficţionarul – egotist nemîntuit – găsi cu cale să fie, o clipă, mulţumit. Dacă din tot ce scrisese timp de 60 de ani, o singură pagină îl inspirase pe fiul său pentru o meserie indiscutabil onestă, nu-i mai rămînea decît să se aşeze şi să scrie, în fine, o carte semnată cu numele acela din actul său de naştere.