Albert Camus

Neîndoielnic, pe 4 ianuarie, am fost cîţiva care ne-am gîndit înfioraţi că s-au făcut 50 de ani de cînd Albert Camus s-a prăpădit lovindu-se cu maşina lui de un platan de pe o şosea a Franţei. Un prieten de-al meu l-a sunat pe un alt prieten pentru ca să citească împreună primele rînduri ale Străinului, cele care anunţau moartea mamei lui Mersault. Eu am recitit necrologul scris de Sartre în care, cu o tandreţe rară în scrisul lui, recunoştea că fie şi după ce s-au despărţit ideologic, după „o ceartă care nu-i altceva decît un alt fel de a fi împreună“, el continua să-l citească, dornic să ştie ce mai are de spus, ce mai gîndeşte Camus… Sînt camusieni care văd în acel necrolog „cel mai bulversant omagiu funebru“, deşi ei ştiu că peste 6 ani, acelaşi Jean-Paul, în voluptatea dezicerilor sale, va reveni asupra acestei duioşii şi o va denunţa ca pe o notă falsă: „era fals că mai vroiam să ştiu ce gîndeşte“. Ce să credem? La 70 de ani, întrebat dacă a greşit vreodată, Sartre va declara că nu, niciodată…

Vladimir Tismăneanu – singurul care în presa noastră cotidiană a consacrat un articol celor 50 de ani de cînd nu-l mai avem printre noi pe Camus – nu-l poate despărţi de Sartre, de conflictul lor politic şi moral decisiv într-adevăr pentru gîndirea dreptei şi a stîngii în a doua jumătate a unui secol clişat deja ca „al extremelor“. Articolul din Evenimentul zilei e scris de un anticomunist radical, convins de victoria ideilor lui Camus asupra acelei stîngi totalitare, de inspiraţie sartriană, dogmatice, inumane, nu o dată numite, pe româneşte, împuţite.

Îmi permit să cred – bazat cel puţin pe experienţa noastră în acest spaţiu mioritic – că lucrurile sînt mai complicate. Anticomunismul nu are de ce defila sub steagul lui Camus. Autodeclarata dreapta autohtonă, şi nici aşa-zisa stîngă a noastră încă naţional-soicalistă nu au de ce să-l îmbrăţişeze. Aşa cum nu a vrut să fie „nici victimă, nici călău“ – celebra formulă cu care a exasperat toate intransigenţele vremii – Camus nu a fost nici comunist (decît în tinereţe, cum altfel?, aş cuteza să întreb invocîndu-l pe Malraux: „fără aventura lirică a comunismului secolul nu poate fi înţeles“) şi nici vreodată anticomunist. Mai mult: Camus a afirmat – să fi fost prea subtil? prea complicat? – că „împotriva ei, împotriva mea, am rămas de stînga“. Inteligenţelor recente – de dreapta şi de stînga conformiste – le este inaccesibil adevărul acestei idei. Pentru confortul lor, e mult prea dramatic, chiar scandalos, incapabile să gîndească stînga altfel decît fundamentalist stalinistă.

Azi putem scrie cu o deplină linişte ideologică: Albert Camus a fost un om de stînga, un antitotalitarist nu în general, ci precis antistalinist, antisovietic. El a rămas la stînga împotriva acelei stîngi care conform dogmei sacrosante punea devotamentul faţă de URSS ca „piatră de încercare a internaţionalismului proletar“. Conflictul lui cu Sartre s-a declanşat din clipa cînd, imediat după victoria aliaţilor „nefireşti“ asupra hitlerismului, Europa democratică şi capitalistă a aflat că în Ţara socialismului victorios există lagăre de muncă forţată pentru deţinuţii politici, contestatari ai puterii staliniste, condamnaţi ca „duşmani ai poporului“, în procese inchizitoriale.

Sartre s-a opus acestor dezvăluiri contrare intereselor luptei antiimperialiste, anticapitaliste, invocînd, cu geniul scrisului său, sensul unic al Istoriei – revoluţiile eliberatoare, reci şi indiferente la revoltele individualiste ale omului camusian. Acesta era pentru ceea ce am numi azi cu calm: adevărul integral; asupriţii, exploataţii, revoluţionarii trebuiau să ştie că în Uniunea Sovietică, acolo unde se vestea desfiinţarea exploatării omului de către om, injustiţia, suferinţa umană, opresiunea, nefericirea nu au dispărut. În afara lor, ignorîndu-le în numele revoluţiilor drepte, ale luptei de clasă totdeauna neîndurătoare, Camus nu putea gîndi, respira, înţelege şi scrie. O revoluţie fără milă îi răpea permanenţa umană. Nici victimă, nici călău, el s-a definit ca un brancandier pe o ambulanţă între cele două fronturi, un doctor Rieux pe timp de ciumă. Nu i se va ierta. Ani de zile, stînga aceea la care se împotrivea (fără să treacă la dreapta!) va vedea în el „un fals intelectual“, „un sabotor al Istoriei“, „un sufleţel utopic“, „un reacţionar mic burghez“.

Cel mai violent dispreţ la adresa lui mi l-a aruncat în faţă un sartrian bucureştean, utecist cîndva cu mine: „Camus e un scriitor de Crucea «Roşie». Mi-a căzut bine, era în 1958, trăiam „întruchiparea idealului“, fusesem declarat „un mic burghez rătăcit în revoluţie“ fiindcă cerusem „adevărul integral“, dar mai ales ajunsesem tainic la Omul revoltat, după experienţa Isac Babel, bolşevicul care cerea revoluţiei să creeze o Internaţională a oamenilor buni, altă utopie sufletist dubioasă. Cu ei – încălcînd legile luptei de clasă, dezgustat de fără-de-legile ei –, am început cea mai complicată experienţă: trecerea de la angajamentul sartrian, dur, lucid şi strîmt, la angajamentul camusian prea omenesc pînă la a fi antipartinic. Nu Sartre, legitimînd ani de zile, din China pînă în Cuba, democraţiile populare, nu el, ci Camus, cu (ulterior) Köstler şi Orwell, ne-a făcut să pricepem cea mai gravă dintre întruchipările lirismului revoluţionar: foştii oprimaţi, foştii umiliţi şi obidiţi, răsturnînd orînduirea cea crudă şi nedreaptă, îşi vor impune dictatura cu metodele foştilor exploatatori, însuşindu-şi dezinvolt privilegiile şi drepturile la samavolnicie ale oricărei clase dominante. Suferinţa umană – obsesia camusiană – ne-a „corupt“ pînă la a fi „obiectiv duşmănoşi“, subiectiv brancardieri. Absurdul camusian l-am cunoscut concret istoric. Este experienţa noastră inestimabilă, întru totul discutabilă azi, în condiţiile istorice ale triumfului neocapitalist. Camusienii autentici ar vrea să ştie azi ce ar spune Sartre.