Uichendist pe Kalinderu, Buşteni
Jurnal de pantofar
Sîmbătă, ora 8,30, drum ca-n palmă, frig. Parcă stă să vină vîjul. Uite ninsoare blîndă şi mută. Aşa stînd vremurile în Sinaia, iau copilul şi-l duc pe Kalinderu, în Buşteni.
Ora 9. Cu tot cu clăpari, cască, beţe şi schiuri, profesor, copilul urcă. La schi. Eu, în ghete, mă retrag triumfal la „una mică“-n barul-fast food de pe Kalinderu.
Iau un ceai – 3 lei. Trag de el două ore. Femeia-pisică de la bar umple zece pahare cu apă fierbinte. Bărbatul-pinguin e mult mai responsabil. Verifică sosul de la chebab: „Nu, nu e destul de picant!“ şi întinge cu bucăţele de pîine. „Nu e cum era!“. Apoi, cu vîrful bocancului freacă cantul uşii de termopan. Nu se închidea de tot. Iese, intră în adăpost.
Afară, un om de-al lui bate cu o sticlă de bere nişte fleici bocnă. Un alt om, de data asta, ursuleţ, toacă lopăţind cărbunii în grătar. E devreme rău. La casă nu-i rest la 100 de lei. După asta îţi dai seama că e devreme. Şi un plăcar umblă să schimbe banii.
„Omule, fugi şi du ceaiurile astea sus că eu nu pun de zece ori apă caldă!“ – zice omul-pinguin. Şi şaormarul ţuşti cu tava. Se duce, se întoarce.
O femeie negricioasă, dar vulpe, intră: „Sînt gata fleicile alea?“. Omul-pinguin replică: „Doamnă, de ce nu veniţi să vă luaţi ceaiurile?“. Tăcere.
Încet-încet se umple barul. Eu, într-un colţ, parazitez, tot cu ceaiul meu de lămîie, de 3 lei.
Şi, pe scaunele rămase libere, se perindă care mai de care.
Poveşti una şi una. Uite două:
Povestea 1: „Gino, mă jur că nu mai sînt cu Marius! Mă jur pe Sfînta Cruce! Sînt serioasă, mă ştii. Acum? Sus la Kalinderu! E mulţi străini la escaladă!“
Povestea 2: „Da, voi sînteţi presa. Da, o să vedem să nu-l deranjăm. Vedeţi cum luaţi interviuri… Are nişte pauze, atunci, poate.“ „E vreun loc special pentru noi? Vreau să las rucsacul. Nimic altceva. Să-l las. Aveţi căşti de toată lumea? Noi, operatorii sîntem sacrificaţi. Unul, săptămîna trecută, filma o vînătoare şi s-a auzit un glonţ, direct în cap. Şi a apucat omul să dea cu mîna pe obiectiv. Vroia să se filmeze şi n-a apucat.“
În spatele telescaunului, a început Cupa Mondială la Escaladă.
Cupa e Cupă de Escaladă. Puţini curioşi. Puţini iniţiaţi. Un moşulică buştenar a escaladat Kalinderu ca să serbeze sîmbăta morţilor cu prietenii, avînd două kile de ţuică, în pungă de plastic. Murise muierea lui acum vreun an. Cupa de Escaladă? Ocupaţie de băut şi de privit. Comentarii competente la Cupa Mondială la Escaladă. Dileme existenţiale de sîmbăta morţilor:
„Bă, cum se agaţă ăştia, dă-i în mă-sa!“
„Uite, bă, ca primaru’ nostru se strecoară ăştia! Or scăpa de DNA?“
„De ce s-or chinui în halul ăsta pe fiarele alea, bre? Munţii nu le-ajung? Ăştia sînt ca cola, bre. Nu vor un suc de măceşe de la mama lui. Le bese… Dă-i şi puneţi părul pe moaţe cu prostovăniile.“
Peste tot fete de la Wilkinson împărţeau aparate de ras. Sampling, publicitate. Începuseră cu un aparat. Au trecut la două de om întîlnit. De frig, cred. Aveau un maldăr de terminat şi se băgase frig de la Dumnezeu cel nebărbierit. Eu, învîrtindu-mă fără treabă, mi-am încasat vreo 16 aparate de ras.
Şi tot aş mai fi încasat dacă schiorul meu n-ar fi terminat a zecea şi ultima coborîre pe ziua respectivă.
La ora 11 şi-un pic am zburat de pe pîrtie. Muzica era dată la maximul maximului de maxim, un prezentator uimind asistenţa cu Anda Adam. Eu, pantofar, am lăsat-o pe pleibecară la treabă.
