Încă o decepţie la zi

Trebuia s-o ştiu şi pe asta. Trebuia să fiu pregătit. Mereu sînt luat prin surprindere de ideile bătrîne cît lumea. E o boală, are un nume şi diagnostic, date de un foarte bun prieten, întîmplător şi medic generalist – sînt nevindecabil, rezistent la orice tratament administrat de peste 60 de ani. Nimic. Nici un rezultat semnificativ. Nici un progres major – mai degrabă aparenţe, ca în zilele cînd mă simt bătrîn şi mă ia cu fior şi rîs, cum mi se întîmplă în încă două cazuri: cînd mă dau candid şi cînd mi se năzare că aş fi important. Puberilitatea – aceasta e maladia – proliferează în neştire, independent de voinţa şi logica mea, peste capul meu şi împotriva mea, după o expresie asimilată într-o adolescenţă care încercase să mă deblocheze din geneză, dar n-a ajuns decît s-o consolideze. E adevărat, cu cianură n-am încercat – încolo războaie mondiale şi locale, civile şi religioase, alarme, şedinţe, excluderi, şomaje, cantine, preavize, amoruri, ipohondrii, cacialmale înghiţite, toate cîte au fost (un răsfăţ, ce să mai vorbim) n-au izbutit să mă elibereze din ghearele acestui monstru care e puberul acela idiot la geometrie, terorizat de tatăl său cu pastelurile lui Alecsandri, dotat pentru pian, dirijînd în faţa patefonului Tannhäuser cu Furtwängler la pupitru, decupînd toate pozele jucătorilor de fotbal români. („Patria e colecţia pozelor de fotbalişti, strînsă din copilărie“ – Kusturica, iugoslavul!)

dar mai presus de toate citind Ecoul, zilnic, de la Observatorul de pe pagina întîi pînă la ultimele ştiri, întorcîndu-se ca-n Odiseea şi Jules Verne, de pe mări şi oceane, în epicentrul lumii, la pagina a doua, pagina culturală.

Înainte de primul amor, înainte de prima fată strînsă în braţe, cu ani-lumină înainte de Război şi pace – puberul acela, abia deschizînd ochii la lume (hai, hai, măcar fără dulcegării...!), doar Humuleştii şi Mizerabilii ca bibliografie la literatură comparată, dar cu Stalingradul şi El Alamein ca geografie, cu Churchill, Roosevelt, Stalin şi De Gaulle ca istorie a antihitlerismului său ritmat de „bătăile destinului“ de la „aici e Londra!“,

puberul acela, nicicum un copilaş, avea ca stele fixe pe M.R. Paraschivescu, Virgil Ierunca, Ion Caraion, contemplaţi din odăiţa lui unde citea greu accesibilele lor articole, înţelegînd cînd şi cînd, dar încredinţat că sînt ai aliaţilor, adică pentru libertate.

Cu pagina culturală din Ecoul, m-am nenorocit (verbul care „cere persoana întîi“, dacă mă iubeşti) pe viaţă, ea fiind explicaţia traumei care mă face să nu mă pot înălţa la literatură, invenţie, meta şi beta, fără să trag un ziar după mine. Libidoul articolului zilnic, cititul printre rînduri al „mesajului-anti“, grimasa sub zîmbetul conform, „făcutul cu ochiul“ în timp ce bărbia se preface că acceptă, toată tehnica asta din Ecoul mi s-a inoculat, aş zice proustian, înainte de Swann – şi n-am izbutit să mă desprind din ea, o recunosc fără remuşcări solemne; din cauza lor am ajuns la inconturnabila culpă de a confunda într-o aceeaşi inspiraţie articolul cu nuvela, crimă estetică a cărei pedepsire mă lasă rece.

Pe orice divan m-aş întinde la psihologul de serviciu, analiza mea la vinovăţia acestui „jurnalism interior“, practicat din necesitatea smintită a „ziarului autobiografic“, nu poate începe decît de la Ecoul acestei vîrste de 13 ani, socotită în unele religii ca „a confirmării“. A cărei confirmări?

Azi recitesc – sub semnătura unui scriitor care mă intrigă cum îşi face veacul la Arhivele poliţiilor de parcă ar fi în sala de lectură secretă a Academiei, într-o zi o să vezi cum se vor confunda! – că Ecoul era „bine înţeles“ cu cenzura antonesciană, conform obiceiului pămîntesc. Jocul lui era dublu şi perfect cunoscut de poliţia unică şi paralelă.

Subversivitatea lui, ambiguităţile sale erau sub control. Ecoul era duplicitar. Stelele mele – nici azi reci sau stinse – se supuneau unei manipulări, unor manevre, unui „făcut cu ochiul spre“..., pentru ca noi, peste 40 de ani, la România literară, să ne revendicăm antifascismul de la Ecoul, iar cenzorul să ne îngăduie, făcîndu-se că nu ne vede „atacul“ la fascismul ceauşist.

Nu asta mă dezamăgeşte, ci reacţia mea: sînt trist ca un puber deposedat de un matineu cu Stan şi Bran la care ţinea fiindcă i se promisese; demitizarea firească a Ecoului îmi produce una din acele zile în care nu pot spune vorba cea mai fermecată a omului matur şi serios: ei şi?


Uit mereu ideea lui Scott Fitzgerald la care recurg de cîte ori vreau, la ananghie, să mă despart de puberul acela: „Orice viaţă e un proces de demolare“. (Una dintre puţinele care l-au fascinat şi pe Cioran, citindu-şi contemporanii.) Formulez clar, dar pricep greu că trecutul nu e decît o pregătire a decepţiei la zi, lăsînd, laş, filosofilor care-mi urlă: „eşti prea bine dispus!“, să ne pregătească pentru moarte, meseria lor cea veche pe care şi ei au uitat-o, „precum copiii, jocul“, în poezia lui George Coşbuc: „Mama“.