Un aspect al sărăciei

– de minte şi de limbaj –

Se constată, în cadrul mizeriei generale şi inflaţiei pamfletare, o sărăcire a injuriei prin care omul îşi dezvăluie, ceas de ceas, dispreţul faţă de om. Să luăm, ca în geometrie, o dreaptă, două drepte, trei stîngi, fie şi un pumn în cap.

A. îi spune lui B. că C. şi-a înşelat nevasta – B. decretează imediat: „un ticălos“.

C. se plînge lui D. că l-a lăsat nevasta – D. nu cere nici o explicaţie: „o ticăloasă!“.

E. îl observă pe F. cum înfulecă la recepţii cîte zece sandviciuri şi i-l arată lui G.: „numai după cum înghite şi se vede că-i un ticălos!“.

H. n-are ce face şi îi spune lui I. că J. s-a săturat de Iliescu şi va trece la PNL, concluzia amîndurora e promptă: „Un ticălos!“.

J. chiar că se duce să se înscrie la PNL şi constatînd că dl K., preş-ul filialei, a părăsit partidul pentru a se înscrie în PDSR, o întreabă pe dna L., secretara: „cum a putut fi atît de ticălos?“.

Dna L., secretara, se duce să-şi facă manichiura şi, ca orice femeie normal colocvială la coafor, îi povesteşte drei M. că „dl N. („domnul“ rostit cu o ironie necăjită) nu i-a mai dat nici un telefon de 10 zile“, de cînd s-au întors de la revelionul petrecut în Cipru – „de mult trebuia să-ţi fie clar că e un ticălos“, îi şopteşte M. mai mult apăsat decît trist.

N., „domnul N.“, cel care nu a mai dat telefon lui L. de cînd s-au întors din Cipru, „trece de fapt printr-o criză“, nu-l mai suportă pe Constantinescu, e decepţionat – „decepţionat pe mă-sa, de unde să aibă decepţii un ticălos ca el?“ – îi deschide ochii O. lui P., în pauza unui seminar la Cercul Militar despre societatea civilă.

R. e ipohondru – „aiurea!, e un ticălos care vrea să ne îngroape pe toţi cu bolile lui!“.

S. îşi ia doctoratul strălucit cu Bacovia, „da’ cine nu ştie că ticălosul trăieşte cu secretara comisiei?“.

T. e apolitic – „cea mai mare ticăloşie a zilelor noastre!“ decid, dimineaţa, la o cafea, U. şi V. înainte de a intra în şedinţa celei mai generoase fundaţii pentru însănătoşirea moralei publice.

W., o persoană cultă după cum o indică şi iniţiala sa, are şi delicateţea intelectuală de a-l sesiza pe X: „Nu ţi se pare că U. şi V., în ura lor pe apolitici, sînt cam maniheişti?“ X. e categoric: „Maniheişti, pe dracu’! Nişte ticăloşi!“, după care, seara, întîlnindu-se cu Y. şi Z. la C., cel părăsit alaltăieri de nevastă, ridică, odată cu paharul de whisky consolator, următoarea problemă: „domnilor, nu credeţi că acest W., oricît pare de cult şi inteligent, e un prost?“. D., care tocmai intrase şi li se alăturase, tranşează în carne vie: „Care prost? Nu mai există proşti! Toţi sînt nişte…“

şi rosteşte cuvîntul de care nimeni nu se satură,

cuvîntul simplu, clar, dominator atotcuprinzător,

închizător de dubii şi visător de dube,

cuvîntul precis şi nu mai puţin asasin.

Toţi fiind ticăloşi, se desfiinţează, se abrogă, mor – pe lîngă banalele şi necesarele: prost, fudul, obraznic, oportunist etc. – cele mai expresive cuvinte inventate de ultimul tiran luminos al limbii române pentru a defini păcatele noastre fundamentale, ca şi cusururile noastre mici, dar voinici. Toţi fiind numai şi numai ticăloşi, nu mai e loc pentru intermediarele, nuanţatele:

măgar,

murdar, curat murdar,

vampir, curat vampir,

stupid,

moftangiu,

violent, curios, lipsit de maniere,

pastramagiu,

mitocan,

gogoman,

bagabond,

dobitoc,

mizerabilul!, – care, toate, orice s-ar spune, nu-s totuna cu „ticălosul!“ şi slavă Domnului că nu sînt!

Se mai poate constata că despotul acela fără de care n-ar exista demoncraţia limbii române n-a utilizat cuvîntul „ticălos“ mai des decît cuvîntul „patrie“. Ca atare, văd în dictatura totalizantă şi totalitară a cuvîntului „ticălos“, în rapiditatea şi siguranţa cu care se extinde lingvistic – un atac indiscutabil, ba chiar idiot, la caragialitate şi tradiţiile ei, la fiinţa naţională profund simţitoare şi conştientă de defectele ei, capabilă însă, de multe ori şi din ce în ce mai rar, să ajungă la acea aşezare paradisiacă a vorbelor în fraze care „pe un ton blînd exprimă cea mai mare scîrbă de viaţă“. Dispare astfel şi blîndeţea la care doar Faulkner a avut acces atunci cînd a găsit, pentru a caracteriza un personaj, acel inegalabil sarcasm al milei: e un biet ticălos! În sfîrşit, – precizare, sper, inutilă – toate astea nu înseamnă că lumea nu e plină de ticăloşi. Atît ne-ar mai lipsi!

(Din volumul în tenace pregătire

– articol apărut în Dilema la 5.02.1999)