De ce n-au oamenii blană?

Aceasta e întrebarea articolului principal, „The Naked Truth“, din revista

, numărul din februarie. Interogaţia, aparent jucăuşă, este una dintre preocupările constante ale oamenilor de ştiinţă în ultimele decenii. Cu excepţia celor care trăiesc în apă şi sub pămînt, majoritatea mamiferelor de pe uscat prezintă o întinsă suprafaţă a pielii îmblănită, în primul rînd rudele noastre apropiate, maimuţele. Ce i-a determinat, aşadar, pe strămoşii noştri să renunţe brusc la hirsutism generalizat? Una dintre teorii a susţinut chiar, la un moment dat, că e existat, în evoluţia primatelor, o fază în care acestea au dus o viaţă subacvatică. S-a renunţat însă la ea: n-ar fi fost o strategie bună de adaptare, cîtă vreme mediul acvatic în preajma căruia au evoluat hominizii colcăia de animale primejdioase pentru supravieţuirea lor. Iar ipotezele prea complicate sînt frecvent infirmate: „din perspectivă ştiinţifică, cea mai simplă explicaţie este de obicei una corectă“.

Nina G. Jablonski, directorul Departamentului de Antropologie de la Pennsylvania State University, prezintă ultimele concluzii în domeniu. Astfel, explicaţia cea mai simplă e următoarea: hominizii au renunţat la blană ca un mijloc de adaptare la noile condiţii de mediu. Din cauza scăderii precipitaţiilor, suprafeţele împădurite s-au rărit şi au dobîndit caracteristici de savană. Hrana era tot mai greu de obţinut, trebuiau parcurse suprafeţe tot mai mari pînă la primele surse de mîncare. Blana devenise o povară care împiedica răcirea adecvată la suprafaţa pielii. „Pielea netedă nu e singura metodă de adaptare pe care au dezvoltat-o oamenii ca să-şi menţină o temperatură adecvată a corpului la tropice, unde trăiau strămoşii noştri. Ei au dezvoltat şi membre mai lungi, crescînd proporţia suprafaţă-volum a corpului, care a facilitat pierderea căldurii în exces. Această tendinţă pare să continue şi astăzi. Cea mai bună dovadă o adaptării susţinute o reprezintă populaţiile din Africa de Est, cum ar fi dinka, din Sudan. Nu este o coincidenţă că aceşti oameni, care trăiesc într-unul dintre cele mai fierbinţi locuri de pe glob, au şi membrele extrem de lungi (...) De fapt, sistemul nostru de răcire a pielii este atît de perfecţionat, încît într-un maraton dintr-o zi fierbinte de vară, un om poate rezista mai mult decît un cal.“

Dar povestea nu se opreşte aici: se pare că, drept efect colateral, acest sistem evoluat de răcire a pielii se află printre cauzele extinderii creierului uman. „Renunţarea la blană n-a fost un simplu mijloc spre un scop; a avut consecinţe profunde asupra fazelor ulterioare din evoluţia umană. Pierderea celei mai mari părţi din părul de pe suprafaţa pielii şi abilitatea nou dobîndită de a înlătura căldura în exces au dus la creşterea spectaculoasă a celui mai sensibil organ la temperatură din corpul nostru – creierul. În timp ce australopitecii aveau un creier, în medie, de 400 de centimetri cubi (în linii mari, cam cît al unui cimpanzeu),

a dezvoltat un creier de două ori mai mare.

 După încă un milion de ani, creierul avea să crească cu încă 400 de centimetri cubi, ajungînd la dimensiunea actuală. Desigur, sînt şi alţi factori care au dus la extinderea substanţei noastre cenuşii – adoptarea unei diete calorice suficient de bune să alimenteze acest pretenţios ţesut, de exemplu. Dar pierderea blănii a constituit un pas foarte important spre inteligenţă.“ Mai mult: a avut repercusiuni importante la nivel social. Expresivitatea neobişnuită a chipului omenesc a apărut şi ca urmare a imposibilităţii de a comunica pericolul, neplăcerea sau respingerea prin zbîrlirea blănii, ca alte mamifere.