Unde-i uichendistul? La Băgău, cu Florin Toma
Cîndva, prin toamnă, m-am culcuşit cu neştire de altceva la subţioara Ardealului, dată cu deodorant de lemn crud, de bălegar, de boabă de strugure strivită în teasc şi amirosind a pîine coaptă în frunză de varză pe vatra din curte. Într-un sat ghemuit între dealurile din răsăritul Aiudului, la vreo 7 km, imediat ce treci Mureşul la Ciumbrud. Satul Băgău, care, dincolo de numele uşor derutant, are o istorie solemnă.
Cu o atestare documentară încă din secolul al XIII-lea, în zonă s-au descoperit urme de aşezări din Epoca Bronzului şi din cea a Fierului. Ca să nu mai amintim de o necropolă datînd din perioada prefeudală (sec. VII d.Hr.) situată pe dealul Gorganu, de Tău fără fund, un lac cu apă limpede, a cărui adîncime n-o ştie nimeni şi de un albastru incredibil şi cu floră unică, ori de biserica românească din lemn, Sf. Teodor Tiron, datînd din 1733, pictată de Toader Zugravul. Apoi, un areal presărat cu toponime bizare: Lopadea Nouă, Ciumbrud, Asinip, Cicîrd, Hopîrta, Ciuguzel, Beţa, Ocnişoara, Odverem.
La Băgău, ciclurile naturale se desfăşoară într-o succesiune îngheţată de sute de ani. Osificată frumos. Toamna, pădurile de pe dealurile dimprejur cad într-o policromie spectaculoasă, de la verde închis, trecînd prin galben, pînă la ruginiu şi roşu aprins, aerul e mai umed, mai rece, fiindcă ceaţa ocupă samavolnic tot satul pînă la prînz, ici-colo răsar fuioarele de fum ce ies din sobele îndesate cu lemne, iar clopotul bisericii româneşti (alta nouă, construită tot sus pe deal şi, fapt absolut incredibil, luminată toată noaptea, ca un monument istoric, unde, în pronaos, pe peretele corului sînt pictate trei mari tablouri: în stînga Mihai Viteazul, la mijloc „Cina cea de taină“, iar în dreapta Avram Iancu!) bate fix la şapte dimineaţa. Este ora la care uliţa este străbătută de o cireadă nesfîrşită de vaci ce se îndreaptă în sus, spre coastele pe care fînul, înalt cît holdele de grîu, n-a fost cosit şi nici nu va fi, căci îndestularea e comodă.
Oamenii acestui sat, jumătate români, jumătate unguri, fiecare cu biserica lor, dar atît, căci în celelalte rituri sînt fraţi întru lucrări, bucurie, sărbători, pîine, cules, ţuică şi lemn adus din pădurea lui (au încercat autorităţile să le bage o conductă de gaze naturale pentru încălzire, dar au refuzat, căci dispun de lemn din belşug, cum spun ei, de cînd să încălzească cristelniţa pînă să-şi facă din el copîrşeu, multe generaţii de-acum încolo!), fac totul cu migală, cu temei şi, mai ales, cu suflet. Tot ceea ce iese din mîinile lor e lucru bine rostuit, serios, trainic, gustos. Ooo, Doamne, nu se poate, e nedrept să uiţi pita coaptă de Zsuzsi-neni şi păstrată în ştergar zile întregi?! Dar laptele crud adus dimineaţa de tanti Anica? Sau slana lui Culiţă înghiţită de iuţeala cepei strivite cu pumnul pe colţul mesei. Ori ţuica lui nea Ionel, sorbită la mama ei, acolo în beci, unde nu intră oricine, doar oaspeţii de vază, care numa sînt puşi să guste, atît.
Deoarece drumul de la Aiud încolo, spre est, n-are nici o anvergură, la Băgău pur şi simplu nu se face turism. Eşti din zonă, bine. Nu, te duci mătăluţă mai departe, spre Ocna-Mureş, acolo unde, oricum, nu te aşteaptă nimic decît aerul îmbibat cu clor. Aici, se vine doar la neamuri. Cum face, de pildă, de patru ori pe an, Sever al lui Augustin al lui Clemeş (de la Clement!), pe care l-am însoţit în rol de paj cu gura căscată. Notă: A se reţine că aici ascendenţa patrimonială nu se fixează pe linia maternă, ca-n Moldova (a Varvarei, a Catrinei, a Simionesei), ci exclusiv pe cea paternă (Augustin e tatăl, iar Clemeş bunicul!). Fapt ce poate da de gîndit. Chiar şi la asumarea seriozităţii etilice. Căci, la Băgău, fiecare dintre cele 150 de case are fruntaşul (uneori, funtaşii!) ei pe ramură. De prun. Iar performerii (de multe ori, şi doamnele!) sînt cunoscuţi peste văi şi peste dealuri, pînă departe. Fiindcă aista nu-i lucru de şagă. Băutura e oleacă de mit. Se bea grav, marcant, temeinic, aşezat, gospodăreşte, pînă se termină.
Altminteri, la Băgău trebuie să faci doar atît: să respiri. Te va durea pieptul de atîta ozon. Şi să asculţi cum se răsfaţă liniştea, tolănindu-se pe coastele din jurul Gorganului sau Tăului fără fund. Ţi se vor înfunda urechile de atîta pace. La Băgău s-ar putea să fii normal. De-abia acolo.
Florin Toma
