Cu Dana Drăgoiu prin delicatese culinare

– ciorba de fasole şi chifteaua plină cu brînză telemea de la Delphi; caracatiţa la grătar de peste tot; moschari stifado, adică viţel cu ceapă mică, întreagă, cu un sos făcut cu roşii, scorţişoară, oţet; kokoretzi – un fel de drob, dar fără prapor, sub formă de frigare, cu lămîie şi ulei de măsline, şi ciorba de miel de Paşte în Mikonos; şi peştele, orice peşte – că oricum nu mă pricep –, oriunde în Grecia, în special pe malul mării; cel mai bun souvlaki din lume în sudul Peloponesului, la Pilos; tot acolo, galaktoboureko, o prăjitură cu foietaj, cu o cremă de lapte şi, evident, miere, o mîncam noaptea, în Agora satului, la cafenelele de sub cei trei platani seculari.

– friptura de porc la cuptor, cu crustă crocantă şi mult sos la orice „heurigen“, adică pensiune care are şi restaurant cu grădină, „kaiserschmarren“ la pensiunea Steiner din Soos, lîngă Viena; fripturile de vacă de la restaurantul Oetzi, în Soelden, Tirol. Şuncile şi brînzeturile perfect naturale de la stîna de lîngă lacurile de acumulare de la Kaprun, la peste 2000 m, între gheţari; pîinea neagră – bauernbrot – sau pîinea cu morcovi, de fapt toată pîinea neagră din Austria.

– friptura de vacă şi raclette la Leysin, în munţi, lîngă Lausanne, stridiile de la Montreux şi Geneva.

– creveţii şi langustele.

– supă cremă de flori de dovleac, da, flori, excepţională, supa săracului – se fierbe apă, se pun roşii decojite, ulei de măsline, sare, piper şi în asta se aruncă toate resturile de pîine uscată din gospodărie, la un restaurant tradiţional, într-o pădure lîngă Florenţa, biftecul florentin din Florenţa, lîngă Dom.

– mirosul scîrbos de prăjeală care ieşea prin hota unui restaurant, miros de cartofi prăjiţi amestecaţi cu peşte fript, adică fish and chips, nu? Poate cele 20 de sosuri diferite, la plic, pe care erai îmbiat să le pui peste muşchiul de vacă scoţiană, pe care, speriată, l-am cerut special gol, fără garnitură, fără absolut nimic? Nici... Burger King sau Pizza Hut? Nici vorbă. Cea mai bună mîncare a fost un sandviş făcut de vărul meu care lucra într-un coffee shop la Londra. Pentru că el, ca românul, făcea sandvişul cu legumele tăiate pe loc, nu tăia dimineaţa trei kilograme şi vindea pînă seara din ele, totul era proaspăt pregătit.

– mîncarea de la restaurantul din Doha, în Soukh, al cărui proprietar era Al-Mansour; curmalele fără sîmburi, care se mănîncă cu un soi de brînză dulce, pe urmă te speli pe degete cu apă de trandafiri. Poza 16, Al-Mansour, Qatar.

– nu-mi amintesc decît de cartofii dulci copţi din Disneyland, ca de ceva despre care să vorbesc. Am mîncat foarte bine de cîte ori am fost, stridii, homar, peşte, dar… Mint, îmi place foie gras, dar mănînc rar şi avem şi aici, uneori chiar foarte bun. Probabil mi-am atras oprobriul tău, cum dom’le, exact în Franţa? Asta e. A fost şi celebra raţă, dar a mîncat Dan, nu eu, a fost vacă, au fost dulciuri, toate foarte bune, dar nu-mi amintesc exact ce, unde, e simplu, exclusiv Paris, doar acolo am fost, şi foarte scurt de fiecare dată. Cred că pot spune că nu am fost în Franţa, ci la Paris.

Mint, mi-a rămas ceva – pulpa aia de raţă, la Deux Magots, celebră cafenea unde veneau pictori, actori, cîntăreţi în perioada interbelică, a venit de la bucătărie cu un gîndac roşu – prăjit bine – pe ea. La comentariile stupefiate ale lui Dan, soţul meu, chelnerul a încercat întîi să ne explice că „c’est la croute monsieur“, Dan a luat furculiţa şi a dat jos gîndacul de pe pulpa de raţă pe faţa albă de masă, chelnerul s-a albit şi a luat farfuria înapoi, pe urmă, îmbrăcat de stradă, a plecat undeva – probabil în semn de preţuire pentru noi, clienţii, dar mai degrabă pentru că nu a văzut gîndacul înainte să-l servească şi nu l-a aruncat –, noi am primit şampanie gratis.

Dana DRĂGOIU