Piaţa Romană. 10 februarie 1995, ora 10,28

Vineri, 10 februarie 1995, la ora 10,28, mi-am văzut un vis împlinindu-se chiar sub ochii mei; a durat, rezonabil, cît două vorbe:

– Daţi-mi, vă rog,

!

Mă găseam la chioşcul principal din Piaţa Romană.

era în vitrină, la bună vedere, numai să întinzi mîna.

Exemplarul acela era datat 9 februarie 1995. Pe 8, la amiază, apăruse la Paris şi-l aveam în faţa ochilor, aici la Bucureşti, pe 10, la un chioşc ca toate chioşcurile din New York, Salzburg sau Ierusalim. Ştiam de o viaţă că

, fiind „ziar de seară“, datează cu o zi înainte. Aveam în faţa ochilor aici, la Romană, cel mai proaspăt Le Monde, îl puteam cumpăra ca pe o integramă, acum, ca pe o Scînteie în lumea de înapoi. Am dat 1200 de lei, nu am leşinat şi mi-am văzut de drum.

Timp de 30 de ani, de cînd „regimul“ dăduse drumul, pe şest, la cîteva ziare „de dincolo“, cea mai copilăroasă întruchipare a libertăţii scornită de mintea mea intelecto-bucureşteană a fost aceea de a găsi, la Romană,

, la bună vedere, să-l cumpăr şi să merg cu el la subsuoară prin oraş, fîl-fîl, pîş-pîş, fără să creez panică sau uimire în jurul meu; acesta a fost chipul libertăţii pentru mine sau, dacă pare prea eluardesc, faţa normalităţii.

De-a lungul acestor decenii obsedante de nu au încotro, mătuşi şi unchi din Caracas, verişoare din Oberhausen, prieteni cu serviciul la Nairobi, întîlniţi la Haifa, cîte şi mai cîţi, toţi bîrîindu-mă cum văd „schimbarea“ la noi şi eu înfăţişîndu-le acest vis, m-au făcut de fleţ, de naiv, de utopic, de „copil mare şi prost“; le dădea mîna – îi numeam „adulţii libertăţii“. Eu reveneam la Otopenii mei şi îi duceam, lunar, lui Paul Georgescu, Monde-ul adunat, atît cît era permisibil difuzat şi el îl citea, proustian, de la numerele mai vechi spre cele „la zi“; era romanul lui în foileton – „À la recherche du Monde perdu“.

Acum, fireşte, n-o să mă apuc să fac elogiul regimului care s-a învrednicit să reglementeze, după atîţia ani, vînzarea, la vedere, normală, a presei occidentale, dar un gînd curat tot am avut pentru noi, cei totdeauna fleţi şi utopici în traümerei-urile noastre:

pentru Brunea-Fox, care mi-a spus clar pe bulevardul Hristo Botev, cînd l-am asigurat că-i pot da un Le Monde; cenzurat în urmă cu două luni, dar „eliberat“, ieri, la aeroport: „Dragă, nu mă interesează decît un Le Monde la zi, nu-mi place laptele stătut şi corăslit…“*

pentru N. Steinhardt cu care am stat la prima „coadă“, în ’64, alături de Crohmălniceanu şi Horia Deleanu, fără să ne fi vorbit dinainte,

prima coadă la Le Monde în Bucureşti, în văzul public, acolo, peste drum de Aro, într-un ungher al blocului unde, la parter, era o agenţie Lufthansa.**

Cu acest sentiment al unei utopii realizate – nu toate naufragiază – m-am dus şi săptămîna următoare, sîmbătă, 18.02.1995, la chioşcul de lîngă blocul Turn, să-mi cumpăr Le Monde-ul datat vineri 17, cel cu suplimentul literar; ştiam cîte ceva despre bătălia care se dăduse în redacţia pariziană – la vremea restructurării ziarului – în jurul menţinerii acestui supliment a cărui cronică literară ne dădea dreptul să spunem că am învăţat carte cu Kemp, cu Pierre-Henri Simon, cu Delpech.

M-am aşezat la „o codiţă“, mi-am rotit privirea peste presa străină expusă pe un stativ, de la Le Figaro la Le Point, nu am găsit Le Monde din „vendredi 17“, nu am disperat, am aşteptat să-mi vină rîndul, o persoană, două, trei cerînd Revista fenomenelor paranormale, „n-avem!“; am ajuns şi eu la geamlîc, am întrebat dacă a sosit Le Monde, azi, difuzorul mi-a spus că da şi a început să-l caute printre teancurile de ziare din jurul scaunului său, o secundă, două, trei, timp în care, peste umărul meu, alte trei, patru persoane l-au întrebat dacă „mai aveţi paranormalul“.

În sfîrşit, mi-a găsit exemplarul, am ochit repede data, „vendredi 17“… cu bucuria orei exacte, am plătit 1200 de lei potriviţi, după care omul i-a spus celui de lîngă el, înghesuit în acelaşi chioşc modern: „trebuie să pun un afiş că s-a terminat paranormalul, că altfel înnebunesc!“.

Epilog la exact 15 ani: azi nu prea văd cine mai înnebuneşte după un Le Monde, la Bucureşti.

* deseori, cenzura oprea difuzarea presei occidentale din cauza unor articole sau ştiri „duşmănoase“ la adresa situaţiei din România (nu şi pe acelea ostile faţă de celelalte democraţii populare…). Se practica interzicerea totală, dar şi amînarea difuzării cu o săptămînă, cu o lună, lăsînd ca timpul să le „corăslească“, vorba lui Fox. Cei mai avizaţi asemenea exemplare învechite căutau cu aviditate. A dezlega misterul dintr-un Monde întîrziat era o probă că „eşti la zi“.

** Azi, la doi paşi de Cărtureşti…