Lucidităţi de bucureştean universal

„Schwer-ţă-zan-a-id“ („e greu să fii evreu“!!)... M-am născut cu această vorbă în jurul meu, era aproape un vers într-un idiş care-mi va rămîne necunoscut.

De peste 70 de ani, pentru mine, dificultatea de a fi evreu în România constă în aceea de a nu mă putea identifica nicicum cu generalităţile, cu substantivele viguros articulate, deci nici cu „evreii“, nici cu „evreul“, nici cu „rromînii“, nici cu „străinii“.

Nu m-am simţit, de altfel, niciodată străin în ţara mea natală, cel mult un refuznik intelectual (şi stilistic!) al dictatorilor ei. Înainte de a fi evreu sau creştin – problema, în România, pentru un intelectual, e cum să fie democrat într-un stat în care libertatea e un nume emfatic dat unui libertinaj politic, sentimental, religios, cu ispititoare aspecte bonome. Nu e uşor nici să fii român – şi înainte şi după ’89.

M-am potrivit însă cu cîteva experienţe ale unor evrei, nu întîmplător scriitori:
   cu Isaac Babel pe plan zonal,
   cu Mihail Sebastian pe plan naţional,
   cu Herzog al lui Saul Bellow şi Nathan Zukermann al lui Philip Roth ca eroi literari;
   ţin la ei ca la rude de sînge, literatura e singura fiinţă care îţi dă putinţa de a-ţi alege o familie.

Fără a mă simţi superior, „ales“, ştiind de la Levinas că evreii sînt doar „cei care au ales“, mi-am asumat evreitatea – chiar sub cenzura tiranului care avea raţiunile ei de a o găsi convenabilă – în toate nuvelele Supravieţuirilor mele.

Eroul lor sînt chiar eu, chiar el,
   acest băiat de Bucureşti, cu Bar Mitzvah în 1943 şi mesianismul internaţionalismului proletar în ’47,
deloc sionist, dar cu toate rudele emigrate legal în Israel, el rămînînd doar cu familia prietenilor şi iubitelor (evreice şi creştine, foarte importante cît cuvintele cu care scrii),
   cu sfîşierile sale patetice – nu o dată fertile, alte ori inutile – între supunerea la minciuna „justă“ comunistă şi datoria rostirii unui „adevăr integral“ („jos cenzura!“) care, declarat în public, i-a asigurat nu o experienţă limită, să nu exagerăm, ci doar un deceniu de şomaj şi de moarte civilă, ca în romanele lui Kundera.

Străin de mania persecuţiei ca şi de orice prăpădită inocenţă, am preferat oricărei melodrame, tragicomicul (se poate spune în idiş: „schwer-ţă-zan-a-tragicomic“?). De peste 40 de ani – unitate de timp în care se poate avea încredere – observ că am fost dat cu capul de pereţi nu pentru că eram evreu (după cum nici cei care mă sancţionau nu se socoteau atunci evrei sau creştini), ci ca „javră mic-burgheză“, incapabilă să-şi smulgă rădăcinile de clasă; în cazul meu (discut din ce în ce mai mult în cazuri...), evreitatea s-a confundat – aşa am şi descoperit-o în profunzimea ei dură şi durabilă – cu păcatul unei origini sociale „obiectiv duşmănoase“, în logica dezvăluită de un Koestler. De aceea, nu am resimţit adevărul definiţiei sartriene – evreu e cel pe care ceilalţi îl numesc aşa după ce iese din cameră – şi sînt mai apropiat de un înţelept ca Henri Roth, newyorkezul care, la 90 de ani, putea să scrie în ultimul său roman: „El nu era evreu decît pentru că trebuia să fie. Nu vedea nici o virtute în asta, prizonier al unei identităţi de care nu avea nici o şansă să se elibereze vreodată“.

Evreitatea permiţîndu-şi diferenţele – altfel de ce am rostit, copil, în seara de Pesah, întrebarea rituală: cu ce se deosebeşte noaptea asta de celelalte nopţi? – eu nu mă simt prizonier al unei identităţi şi nici nu încerc gîndul de a mă elibera de ea în Bucureştii mei.

Nu mă socotesc un asimilat – sînt un sintetic, un cetăţean al universului care nu-şi va renega nici iudaismul, nici bucureştenismul. Fără generalizări şi substantive abuziv articulate, aceasta înseamnă că atît mătuşilor mele din Tel Aviv cît şi antisemiţilor din Bucureşti (mai mulţi decît evreii), cînd le apar antipatic în sinteza mea, le vine pe buze să mă facă, cu o milă pînă la dispreţ, de ironic. Au dreptate, în măsura în care ei nu ştiu că, după Auschwitz, a fi evreu, antisemit sau antiantisemit a încetat să mai fie o problemă strict evreiască.