Cu ce-şi bat azi capul doi scriitori din Bucureşti?

Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu, sau Joyce – precum combătea Stănescu. O clipă, cu acea luciditate, şi ea inerentă Serviciilor noastre, mi s-au părut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin... Nu greşeam – Stănescu va recunoaşte într-un tîrziu că s-au prins într-un „pariu infantil“. Nu are importanţă – în fond, cum precizează Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este că cei doi au continuat să se contrazică timp de doi ani, obligîndu-mă să le citesc şi să le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar străin de breasla noastră: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politică – ar fi fost prea banal –, ci de spiritul celor definiţi odată în două fraze fulgerătoare ale lui Dostoievski: „Ce fac, atunci cînd se adună, tinerii ruşi?“ „Discută problemele mondiale!“. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasă a influenţei“ – vor discuta problemele mondiale, şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odată, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încă tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi“. 

Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, celălalt e „bolnav“ de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu – „doar“ o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne găsim“, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoievski printre mediocri, le vor accepta o clipă, le vor refuza după aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili“, îl vor ironiza pe Nabokov ca „miştocar savuros“ în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat?), apoi de la Bulgakov la Grossman şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V. Stalin şi de aici mai departe, ajungînd la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stănescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil“. Ca în toate poveştile bune va exista însă un „deodată“ cînd „inima începe să bată cu putere“ (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodată – fără multă analiză psihologică sau teoretică – joycianul cade răpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţă de care „cu o imbecilitate extremă îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa...“ Deodată, gogolianul recunoaşte că se apropie „periculos“ de Tolstoi şi că are „tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov“. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucătorul, Dublul împreună cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subterană, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau mică“ (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fără de roman la Orwell cel fără de iluzii, de la Moscova cea fericită la Baden-Badenul înrăitului Feodor spre o magică Americă de Sud unde nu vor mai ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat? Cum de s-au împăcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrătorii din Intelligence service-ul literaturii, nu obişnuim să ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul să o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Să spun doar că li s-a întîmplat un dostoievskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu: o căinţă. De cîte ori înregistrez azi o căinţă, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mă face să îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti“, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stănescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilă: „pe cine mai interesează doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?“. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.