14 septembrie 1993 - Geo Bogza
O mulţime nu atît de numeroasă cît cuprinzătoare a curentelor de idei şi pasiuni care ne ţin în viaţă s-a strîns în jurul sicriului lui Geo Bogza, în biserica Boteanu –
creştini lîngă atei, republicani şi monarhişti, foşti cenzori şi foşti cenzuraţi, antisemiţi lîngă evrei, anticomunişti şi antiantisemiţi, antiapolitici şi antiapatici, cîţiva antipatici şi mulţi mondeni, reformişti, democraţi şi deformaţi, naţionalişti excesivi, temperaţi şi cosmopoliţi, profitori şi laureaţi, complici la şi speriaţi de, diplomaţi şi fraieri, băieţi ticăloşi şi stranii naivi, opaci şi transparenţi, tipi care nu ieşiseră din casă pînă în toamna lui ’90 lîngă persoane care nu mai intrau în casa lui Bogza după ’89, fiindcă era „insuficient politic“, adică tăcea cu ochii pe pereţi, tineri abia începuţi care habar n-aveau ce a fost războiul din Spania lîngă bătrîne potere ceauşiste care tocmai trimiseseră la tipar articole care-i imputau lui Bogza antifascismul netransformat într-un anticomunism fascistoid,
toţi implicaţi, toţi intoxicaţi, toţi convinşi că fără politică nici o zi nu poate fi înţeleasă, toţi neîngăduitori şi mai toţi compromişi, mai mult sau mai puţin, numai prin simplul fapt că supravieţuiseră citindu-l pe Bogza în fiecare Vineri, în Contemporanul şi România literară, căutîndu-i acea inflexiune a frazei, a ideii care se putea transmite ca o parolă, „l-ai citit pe Bogza, ieri?“, aceea cu „Eu nu zic că nu-i nebun, dar nu ştiu cum se face că toate acţiunile se întorc în favoarea lui“; din tot acest omenet whitmanian adunat, cîteva zeci l-au condus, în maşini, micro şi macrobuze de la biserica Boteanu pînă la Ateneu, pe urmă, trecînd pe la Muzeul Literaturii Române, au luat-o în sus, pe Dacia, ca să ajungă undeva prin Pantelimon, apucînd, în sfîrşit, un drum hurducat, de căruţă, printr-o pădurice prăfuită, spre mînăstirea Pasărea. Nimeni din cortegiu risipit şi întins prin circulaţia zilei, nu făcea politică şi nu comenta abundent „la zi“. Curios, cu cît ne apropiam de groapă, cu atît eram mai destinşi şi mai blînzi, fără a fi apatici sau plicticoşi.
La mînăstire, era un ceas de toamnă însorită, caldă şi curată. Lumea a stat mult de vorbă în jurul maşinii mortuare din care nu se cobora sicriul. Se pierdea din solemnitatea bogziană şi se cîştiga într-o amicalitate naturală, tot a lui, dar neobişnuită nouă. se părea că sîntem, cîteva clipe, senini şi plăcuţi unii altora, în sensul că nimeni nu mai căuta să se definească. Toată lumea se suporta, neapăsată de intolerabil. Murise Bogza şi lumea se îngăduia, deloc nervoasă, grăbită, sastisită sau schimonosită. Eram toţi calmi şi vulnerabili, trăind acea clipă rară cînd nu a arunca adevărul în faţă e esenţialul vieţii pe pămînt, ci, Doamne iartă-ne!, împăcarea. Ştiam ce hram purtăm şi ne lăsam în pace, pacea lui Bogza. Din toaca mozartiană a unei călugăriţe picura – sunet cu sunet – o pudoare. Ne intimida pînă la a ne pierde actualitatea. N-a ţinut nimeni discurs în cimitirul tihnit al mînăstirii; s-a aşteptat ca groparii să modifice mormîntul, deoarece Bogza nu încăpea în ce i se propusese; cu o seară înainte – îmi şoptea preşedintele de onoare al Uniunii Scriitorilor – se schimbase sicriul, fiind prea mic.
„Suprarealistul tot suprarealist rămîne“, surîdea Doinaş. „N-a vrut niciodată să încapă în nici un sicriu, în nici o definiţie“, mi-am permis să adaug, în timp ce cîteva călugăriţe vociferau strident un „Doamne miluieşte“. „Nu-mi place cum cîntă“ – îmi încredinţă un prieten monarhist. „N-are nici o importanţă“, şi el îmi dădu dreptate.
Apărut în Dilema, nr. 37, 24 septembrie 1993
