E fotbalul doar o infamie?

Doamnelor şi domnilor microbişti (şi nu numai) din orice servicii multilateral specializate, azi, cu cîteva zile înainte de finala Mondialului, ţin să vă aduc la cunoştinţă, fie şi într-un rezumat cît mai obiectiv, ideile de bază ale unui interviu acordat, la 10 iunie, ziarului Le Monde de către filozoful Fabien Ollier, directorul revistei „Quel Sport?“.

Titlul este demn de un penalty: „Cupa mondială, o alienare planetară“. Se porneşte de la următoarea idee: istoria Cupelor Mondiale este „o îndelungă infamie politică, economică şi socială, de la care turneul final din Africa de Sud nu face excepţie“. FIFA şi multinaţionalele care o sprijină au pus la cale o afacere financiară de mari proporţii, cu enorme beneficii. Nu e un secret pentru nimeni indecenţa cu care s-au ridicat construcţii luxuoase, „curăţîndu-se“ cartierele nevoiaşe, expulzîndu-se sărăcimea, o desfăşurare de bogăţii care urmau să convingă o populaţie aflată în majoritatea ei la nivelul a doi euro pe zi că va profita de o mană financiară. Politic s-a asigurat, printr-o mobilizare a forţelor militare şi poliţieneşti, o aşa-zisă pace civilă, în fapt o stare de asediu „pentru a proteja luxul şi a parca mizeria“, pentru a permite pseudopasionaţilor de fotbal „să vibreze“. Această mobilizare de masă în jurul echipelor naţionale a indus „o isterie colectivă obligatorie“. Diversiunea politică este evidentă: „în plină criză economică, singurul subiect care trebuie să ne intereseze este sănătatea dragilor noştri fotbalişti; e înduioşător“. În fond, asistăm la a face, printr-un proces de idealizare, din fiecare cetăţean un analist de cafenea. Este un suporterism obligatoriu, deghizat în „gîndire critică“ în orice moment, căci fiecare reclamă porţia sa de „opium sportiv“.

De aceea (şi aici, vă rog, atenţie!) filozoful declară negru pe alb: „Doresc ca echipa Franţei să nu treacă de primul tur al grupelor“, „fiind o echipă de mercenari milionari care joacă prost, dar etalează indecent un ritm greţos de viaţă, încălcînd principii morale elementare“. Nici intelectualii nu-s trataţi mai blînd. Ei sînt acuzaţi pentru că, în loc să se manifeste şi să domine în domenii socio-politice importante, „au ales să coboare în vestiare, să judece caricatural, idealizînd valorile pozitive ale sportului, justificînd ororile lui generalizate: violenţa, dopajul, escrocheriile, cretinismul suporterilor (nota mea: nici un filozof nu m-a făcut vreodată cretin). În ce priveşte violenţa, Fabien Ollier vede în fotbal „un generator de violenţă socială“, un „model de darwinism social“, căci logica lui o constituie competiţia şi înfruntarea: „A juca în acest spectacol ca actor supraplătit în faţa unor şomeri este şi aceasta o formă de violenţă“, după cum la fel de valabile în violenţa lor sînt „exacerbările naţionaliste, emoţiile patriotice, de-o vulgaritate şi absurditate dezgustătoare“. Filozoful refuză ideea unui proces de civilizaţie în sport. „E doar o formă de violenţă diferită, mai puţin evidentă, dar în nici un caz un recul al violenţei.“Nu v-am rezumat ideile acestui interviu pentru a le combate punct cu punct, spre a slăvi – intrînd în aceeaşi provocare a absolutelor – binele din fotbal; prima mea reacţie, citindu-l pe domnul Ollier, a fost amintirea acelui an 1958 cînd Partidul Comunist Brazilian a demascat cu toată energia ca pe „o diversiune de la lupta de clasă“ extraordinara sărbătoare „a întregului popor“, am putea spune, primirea fastuoasă a naţionalei care cucerise în Suedia titlul de campioană mondială. Cît eram de stîngist pe atunci, m-a şocat această denigrare a fotbalului şi am intrat într-o dureroasă şi nemărturisită confuzie politică: cum poate fi o diversiune jocul lui Pelé? Diversiune la ce?

De atunci, oricîte dezlegări mi s-au oferit, de cîte ori aud de diversiuni, încă imatur filozofic şi ideologic, îl văd pe Pelé. Adunînd aici toate păcatele fotbalului – incontestabile pentru orice om de dreapta sau de stînga – filozoful nu a spus tot. Ca în orice pasiune omenească, nu totul e infam, cretin, scandalos – şi pînă la urmă ce facem cu olimpiadele greceşti ale unei democraţii în plin sclavagism? Toată înverşunarea redactorului-şef de la „Quel Sport?“ (într-adevăr, care sport?) îmi este profund antipatică, fiindcă domnia sa îmi apare ca unul dintre acei gînditori, serioşi pînă la ridicol, cărora le stă pe cap soarta lumii, pînă şi atunci cînd văd o fază într-un careu de 16 m. E prea mult atît pentru soarta lumii cît şi pentru „coţofana“ aceea care nu vrea să intre în aţe. Îl prefer pe filozoful acela care conducea ziarul Combat şi între două articole fugea pe stadion şi se aşeza în spatele porţii lui Vignal (căci şi el fusese portar...) ca să-i audă respiraţia după un plonjon. Albert Camus.