Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate

21-22 mai. La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu. E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e „un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică“. El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane. Se reprogramează într-o veselie BD-urile cu elogiul lor indecent la adresa Miliţiei sau haiducelile benigne ale lui Mărgelatu – Să mori rănit… nicicum, niciodată. Nu mai e cazul? – cum se scria în autobiografiile complicate.

Nu mai e cazul să popularizăm asemenea subiecte cu tineri care au luptat împotriva ocupaţiei hitleriste? Nu s-a luptat în munţi decît împotriva comuniştilor? Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?

Strict personal, aş trăi o situaţie de o ironie nu chiar indescifrabilă. Am avut cîndva discutabilul privilegiu de a vedea, ca redactor la Cinema, sus, la etajul XI al Casei Scînteii, într-o săliţă specială a Direcţiei cinematografice, filmele interzise difuzării publice, fie ele direct duşmănoase sau doar confuze din punct de vedere politic şi moral-socialist. Acolo am văzut Freud, după un scenariu al lui Sartre, în regia lui John Huston, cu Montgomery Clift în rolul principal (şi mă reţin a vă descrie cum am ieşit de la acea vizionare coborînd pe jos etajele de marmură, căci nu vroiam să discut cu nimeni…), Micile margarete, o binefăcător de scandaloasă trăznaie cehoslovacă, dar şi La Dolce Vita a lui Fellini, necenzurată, stînd în sală lîngă Marin Preda care ne-a spus, după proiecţie, că-l consideră un Război şi pace al secolului nostru. Vă daţi seama, cred, ce ar însemna – ca o ironie a istoriei viclene – să văd, în 2010, la Bucureşti, într-un studio special din afara circuitului public, un film cvasi-interzis din cauza antihitleriştilor săi.


24 mai. Două întrebări suplimentare: 

1) De ce aceia care au ştiut dintotdeauna şi din timp că hitlerismul e totuna cu comunismul au acceptat fără multe crîcniri ocupaţia germană, nu au fugit nicicum în Occident (nu mai zic în munţi…), dar în schimb au combătut, chiar cu arma în mînă sau doar de la un microfon occidental, dictatura comunistă? Nu e aici o inegalitate de tratament ideologic care compromite decisiv echivalarea celor două totalitarisme? Adică fascism = comunism, dar nu le urîm în egală măsură… 2) Să înţeleg că antihitlerismul nu e o cauză la zi, cînd ieri, la Bucureşti, o manifestaţie a „minorităţilor sexuale“ era huiduită de o contramanifestaţie a unor tineri şi tinere care scandau NOR-MA-LI-TA-TE purtînd tricouri cu chipul lui Zelea-Codreanu? Am văzut scena la EuroNews, la rubrica No comment… Nici mass-media noastră nu a comentat acest spectacol grotesc, deşi am fi cei îndreptăţiţi să explicăm cum şi cu ale cui idei extrema dreaptă cere la noi normalitate. Nici un serviciu de-al dvs. nu s-a sesizat?

Vă mulţumesc dacă m-aţi citit fără să ridicaţi din umeri.