De ziua lui Leopold Bloom

Stimate domnule documentarist-şef, azi fiind 16 iunie – zi sfîntă în calendarul literaturii mondiale, ziua lui Leopold Bloom din Ulysse-le joyceian – un gînd tainic, nu pe măsura enigmelor de acolo, mă îndeamnă să vă trimit, spre păstrare în fişele dvs., acest text din urmă cu 51 de ani, pe care autorul nu s-a îndurat să-l rupă la auzul veştii (false) că a doua zi va avea loc o descindere în casa lui de javră mic-burgheză.

M-am gîndit în zilele acestea
care-i cel mai frumos cuvînt cunoscut
de auzul şi de inima mea.
M-am gîndit la cel mai frumos cuvînt
pentru că îmi fac, la 29 de ani,
testamentul,
bilanţul celor mai frumoase lucruri
întîlnite pe pămînt,
al oamenilor celor mai frumoşi,
al celor mai frumoşi nori,
întîlniţi pe cer.
Va fi un testament original
pentru că nu-l voi lăsa cuiva,
pentru că nimeni nu va avea nevoie de el.
De aceea, testamentul meu nu cuprinde
indicaţii, hotărîri, dorinţi,
ci cîteva cuvinte.
La 9 ani am iubit o fată
pe care o chema Angi.
Angi e un cuvînt frumos la 9 ani.
La 14 ani am citit Jules Verne.
Jules Verne sînt cuvinte frumoase
pentru un licean de 14 ani.
La 17 ani am început să cred
în comunism.
Acesta era cuvîntul cel mai frumos
şi primul din vocabularul meu.
Nu mă reneg.
Constat că de la Budapesta ’56
nu mai cunosc alte cuvinte frumoase.
Libertate, adevăr, inteligenţă,
valoare, prietenie, demnitate
îmi apar ca oasele unor mamuţi.
Comunismul a dat un sens istoric
libertăţii, adevărului, demnităţii.
De aceea ele au dispărut.
La 29 de ani constat
că toate cuvintele mele frumoase au dispărut.Nu am oameni frumoşi în testament.
Nu am lucruri frumoase.
Am cîţiva nori. Acesta este testamentul unui comunist fără de partid, în 1959, la trei ani după Budapesta.