Scurte note informative despre starea noţiunii

NUVELIST,

sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
sînt incompetent în cultivarea verzei roşii;
sînt incompetent în naşterea şi dispariţia efemeridelor;
nu pricep nimic dintr-o diferenţială;
nu pricep o iotă dintr-un atol şi dintr-un atom;
nu mă duce mintea la ce era în mintea lui Joseph Haydn, cel care a compus 120 de simfonii;
nu mă duce mintea la cum s-a descurcat Champollion între atîtea hieroglife;
nu cunosc milimetrica topirii gheţarilor şi a angoaselor;
nu cunosc cum se poate ajunge la conceptul de sineitate şi cu atît mai puţin la starea de sinceritate;
nu ştiu cum se repară perfect un lift;
nu ştiu cum se prepară o otravă;
nu ştiu de ce nici un mixer nu are încredere în mine;
nu ştiu de ce mă sabotează istoria oricărui popor;
nu ştiu de ce mă urăşte orice antidepresiv;
nu ştiu de ce mă dispreţuieşte orice monadă;
nu ştiu, mai ales, să jignesc şi să linguşesc temeinic.

TOTUŞI, CA NUVELIST

ştiu cum se naşte o amintire;
ştiu de ce nu-i plăcea lui Tolstoi teatrul lui Cehov;
ştiu de ce în Cevengur-ul său, Platonov i-a dat unei iepe numele de Roza Luxemburg;
ştiu ce înseamnă o sărutare pe fruntea, dar şi pe clavicula unei femei;
ştiu din ce şi cum te apucă de beregată – dorul;
ştiu că „cine te-a făcut pe tine, parcă m-a întrebat pe mine“;
ştiu ce înseamnă o zi fără inspiraţie.
(două, trei zile din astea, fără...)
ştiu de ce nu există şi nu va exista soluţie la antisemitism;
ştiu cum o sănătoasă lenevie poate birui chiar invidia – „cel mai serios sentiment omenesc“, după opinia lui Stendhal;
sînt specialist în neîncredere;
sînt specialist în remuşcări;
sînt priceput în tăcerea unei duioşii;
ştiu să fiu tandru exact cînd „nu trebuie“, cînd nu se cere şi nu se cuvine;
ştiu că nu pot conta pe mine în disperare şi laudă de sine;
ştiu din ce în ce mai bine, la capătul unui gînd, să nu generalizez pripit, cerinţă a şefului cenzurii de partid, pe care am ironizat-o dîrz de cînd am auzit-o prima oară, să fie de atunci 50 şi ceva de ani...

Aceste maimuţe personale m-au străbătut de-a lungul unui examen Doppler al arterelor, timp în care am înregistrat cele mai inumane zgomote – un fel de lătrături şi schelălăieli ale unei haite bine hingherite – ca după aproape două ore, în final, radioloaga, extrem de amabilă, să-mi spună sobru că „putea fi mai rău“, ceea ce m-a împiedicat s-o întreb dacă acele zgomote proveneau din computer sau din interiorul meu psihosomatic.