Inteligenţele recente
Un „tînăr lucrător în serviciile multilateral specializate“ – aşa mi s-a prezentat la telefon – m-a rugat să-i explic ce înţeleg prin „inteligenţele recente“ despre care am scris, probabil prea concis, în Dilema veche (nr. 333). Incapabil să imput cuiva că nu mă citeşte la timp, îmi permit să-i transmit azi ceea ce am scris cu peste cinci ani în urmă – la 3 iunie 2005, tot aici, cu speranţa fragilă că nu şi-a pierdut actualitatea.
Am buni cunoscuţi care mă asigură că ei, la 1789, nu ar fi luat cu asalt Bastilia, fiindcă ştiau ce va urma: teroarea maselor imbecile. Aceiaşi sînt categorici în a-i face de stupizi pe Hegel, Hölderlin şi Schelling, care se apucaseră să danseze în jurul unui copăcel sădit în cinstea Revoluţiei de la Paris. Ei – şi nu pot să nu-i cred, auzindu-i cu ce dezinvoltură se socotesc etern inteligenţi – nu ar fi pus piciorul în vreun falanster al lui Fourier, fiindcă le-ar fi fost clar că acolo se încearcă realizarea celei mai nesărate utopii – socialismul; lor, de cînd au pus mîna pe o carte, Marx le-a fost detestabil şi nici azi „nu dau doi muci pe el“, după o expresie a cuiva privitoare la Levinas şi la teoriile acestuia despre Celălalt.
Aceştia susţin – nu fără un blînd dispreţ – că „Malraux al dumitale“ a fost „cam cretin politic“ atunci cînd, în ’36, a plecat în Spania să lupte de partea comuniştilor împotriva franchiştilor; tot aşa, „spălaţi pe creier de KGB“ au fost, în acelaşi război, Hemingway, Dos Passos – „cel mai bine dintre «antifasciştii dumitale» s-a descurcat Koestler, care a terminat cu ei şi s-a dedicat studiilor pe creier, acolo unde se năştea schizofrenia...“
Aceiaşi, nu mai puţin inteligenţi, cînd au aflat, după ’90, că „Orwell al nostru“ (cu el sîntem de acord!) ţinuse morţiş să dea un comunicat de presă prin care se opunea ca 1984 să fie interpretat doar în cheie antisocialistă, au ridicat din umeri, ei ştiind azi ceea ce nici Orwell nu ştia: o carte e mult mai obiectivă decît autorul ei.
Aceiaşi – cărora Mozart le place la fel de mult cît mie! – sînt extrem de critici faţă de americanii care au acceptat („idioţi, ca de obicei“) ca un soldat sovietic să pună steagul roşu pe Reichstag, la 2 mai 1945. Ei – în nici un caz – nu ar fi sărbătorit cu şampanie ziua de 8 mai, a capitulării germane, fiindcă ştiau că a doua zi, aceea de 9 mai, va rămîne ca o zi a Ruşinii europene, cînd s-a consacrat ocuparea ţărilor din Est de către Stalin, Armata Roşie şi acel popor rus din rima odioasă cu „libertate ne-a adus“. Ei nu judecă în context – ei prejudecă; contextul vine dinspre Sartre, iar Sartre le provoacă, într-adevăr, greaţă.
Aceiaşi – cu care pot asculta Bach într-o tăcere fără dezacord – nu mi-au ascuns că nu mai pot citi Jurnalul lui Sebastian, după ziua de 23 August 1944: nu mai pot suporta bucuria lui la intrarea sovieticilor în Bucureşti; entuziasmul – inadmisibil la un sceptic ca el – provocat de înfrîngerea nemţilor, strigătul lui: „au crăpat! au crăpat!“, uimitor de vulgar; lipsa totală de inteligenţă – „ca să mă exprim aşa...“, mi-a precizat unul – cu care descoperă candoarea în ochii unui soldat rus; imbecilitatea – „ţi-o spun de-a dreptul...“ – cu care le justifică sălbăticia; şi mai ales, mai ales, pagina aceea din septembrie 1944 cînd „Vivi“ Vişoianu îi povesteşte, la întoarcerea de la Moscova, unde semnase armistiţiul, cum se comportase Molotov în tratativele cu noi: la orice obiecţie a delegaţiei române în faţa acelor condiţii de groază, Molotov nu avea decît o singură replică: „Ce-aţi căutat la Stalingrad?“. E o pagină insuportabilă. Ei ar fi ştiut ce să-i răspundă. Ce...? Ei nu ar fi ieşit în noaptea de 23 August ’44 să-l aclame pe Mihai I pentru trădarea Germaniei. Ei nu l-ar fi predat pe Antonescu sovieticilor. Şi dacă nici ei nu s-ar fi dus pînă la Stalingrad pentru Basarabia şi ar fi rămas pe Nistru – tot aşa nu s-ar fi dus în Tatra şi ar fi rămas pe Tisa, după eliberarea Transilvaniei; cînd le spun că pe baza acestor idei e aproape sigur că nu am mai fi ascultat împreună Jupiter-ul lui Mozart, mi se acordă o privire cu un subînţeles deloc misterios, care a încetat să mă doară sau să mă indigneze ca pe Sebastian.
Pentru ei – „burghezi reacţionari“, cum le place să se viseze ironic şi simpatic – sînt un progresist insuficient căit. Pentru mine, ei nu sînt de dreapta (ce mai înseamnă dreapta şi stînga în România), ci inteligenţe vii, postdatate, recente, cu doar 60 de ani la bază, incapabile să înţeleagă că nimeni nu e inocent în judecarea unei istorii netrăite. Inocenţa nu conferă niciodată clarviziune. Cu inteligenţe recente nu se poate clădi decît o nouă corectitudine politică, în care „Hitler a fost mai bun decît Stalin“, „Gulagul mai rău decît Auschwitz-ul“, iar „bombardarea Dresdei mai scandaloasă decît masacrul de la Oradour“... A le spune că e invers ar fi la fel de maniheist şi pauper. Istoria redusă la comparaţia adjectivelor – ce peisaj plat după bătălie...!
Ca unul care ştiu, din anii ’50, ce înseamnă a gîndi şi a fi „pe linie“, descopăr – nu fără delicii – că acest political correctness vehement anticomunist nu e cu nimic mai fertil în îndoieli decît cruntul dogmatism stalinist care a distrus „o stîngă“, dar nu poate face nimic în faţa Jupiter-ului mozartian.
Radu Cosaşu îşi va relua rubrica peste trei săptămîni.
