Patru sonatine dintr-o "Eroica" la zi
(Apărut în Dilema, nr. 231, 27 iunie -3 iulie 1997)
- Ia şi tu gunoiul...
- Ia şi tu farfuria asta şi du-o la bucătărie...
- Strînge şi tu apa, că se închide...
- Adu şi tu un pahar să iau un antinevralgic...
- Ce-o să fie dacă într-o zi ai să pui şi tu perdelele?
- Fii şi tu ca mine şi dă-l la dracu'...
- Fă şi tu un scacrificiu!
- Du-te şi tu să vezi cum e cu întreţinerea...
- Bate-ţi şi tu capul, dacă nu te intereseaza covoarele...
- Şi ce dacă m-am umilit...? Umileşte-te şi tu! Fii şi tu inferior!
Acest "şi tu" e tot ce a rămas vesel şi democratic din epopeea feminismului deplin victorios în lupta pentru egalitatea cu bărbatul-care-nu-face-nimic.
O ipoteză pentru a trece la negocierea unei păci laşe, dar pace, ar fi o propunere demnă de un bărbat echilibrat:
- Lasă şi tu de la tine, nu ştii că cel mai deştept cedează?
Efectul e evident, bunicel şi durează o zi-doua. Nu e mult. Nu e deloc mult.
O altă ipoteză de lucru ar fi aceea propusă, cîndva, de dl Paleologu: să spui, din camera alăturată, un "nu pot" la obiect:
- Vino să mă ajuţi să pun masa!
- Nu pot.
- De ce nu poţi?
- Fiindcă am treabă.
- Ce treabă ai?
- Mă gîndesc.
Aşternută pe hîrtie, apare ca prea opresivă, menţinînd o superioritate, o linişte, un rest de aroganţă care nu rezolva nimic, în 1997.
Trebuie să ne încredinţăm singurei soluţii absolut sigure. Aceea. Aceea după care începe elogiul funebru:
- Scria toată ziua. Şi cînd nu scria - scria în gînd, mergînd, mîncînd, ducînd gunoiul, spălînd scrumierele... săracu'!...
- Aaaa - şi aici urmează chiar o furie serioasă - aaa, începi şi tu cu şantajul?
În bucătărie, unde nimeni nu are voie să intre, gospodina face cîţiva paşi înapoi, ca să admire torta, precum sculptorul în faţa propriului său Michelangelo. Apoi ia 4 scobitori şi le înfige în tortă, ca 4 puncte cardinale - la est, la vest, la nord şi la sud. De ce? Ca ţipla în care va înveli torta pregatită pentru ziua de naştere a nepoatei să nu se lipească de cremă. E simplu şi logic, ca roata, ca focul. Frigiderul n-are nimeni voie să-l deschidă - el are un statut de seif elveţian.
Bătrîna stă lîngă reparatorul de televizoare; se silește să nu-l bată la cap, dar nici nu vrea ca el să înţeleagă că ei nu-i pasa de munca lui. Televizorul e pentru ea ca ochii din cap, singurul om care vorbeşte în casă cu ea. Şi atunci se aşază lîngă reparator, pe un fotoliu şi în loc să-l întrebe cît e de grav defectul şi cît o s-o coste, se interesează de sănătatea părinţilor lui. Tînărul tehnician lucrează în măruntaiele aparatului şi îi spune că tatăl său s-a mai înzdrăvenit, dar mama, nu, are o formă de senilitate din acelea rele şi nu mai ştie ce vorbeşte... Nu insista în descrierea cazului, încheie decent, concis şi în şoaptă:
- Nu se termină frumos.
- Vorbeşte mai tare! îi cere bătrîna.
- Nu se termină frumos.
- Ce nu se termină frumos?
El nu-i mai răspunde, lucrînd.
- Da' pe asta o ştii? Un evreu se roagă ziua şi noaptea lui Dumnezeu, să cîştige la loterie; nu vrea să spargă o bancă, nu vrea lovitura la bursa, nu vrea vreo moştenire fabuloasă, vrea un loz cîştigător, atît; se roagă, se roagă, pînă cînd Îi aude vocea de sus:
- Dă-mi şi mie o şansă: cumpără-ţi un loz!
Urmează, dupa poveste, un oftat şi, desigur, o concluzie, în doi, la colţ de stradă şi fraza:
- Nu e uşor să fii evreu!
- Nu e uşor nici român...
- Foarte greu e să fii evreu român. Numai pînă începi să explici...
