Alte note informative către Serviciile multilateral specializate

Luni (către un eventual Departament financiar): De cîte ori – anual! – îmi întocmesc declaraţia către fisc, mă cuprinde un frison – să-i zic metafizic, cum e la modă, ar fi bombastic şi mă feresc de asta mai mult decît de satana –, un fior de mulţumire uşor aeriană, pentru că niciodată nu mi-a fost urît să trăiesc şi nu mi-a trecut prin minte să-mi blestem viaţa. Cu un humor care aparţine aceluiaşi fior, mă văd larg „desfăşurat“ între două adevăruri: între adevărul integral din secolul trecut – care m-a lăsat 12 ani şomer – şi Adevărul Holding unde sînt salariat în mileniul III. Nu vă ascund că încă nu m-am decis pe care să-l prefer. Sînt totodată conştient că de aici – din amorul meu neclintit şi nesăbuit pentru tot ce-i viaţă – provine „lipsa de tragic“ imputată de peste 60 de ani scrisului meu cu care îmi cîştig existenţa, adică veniturile. Pentru mine, viaţa e tragică fiindcă este – alternativ sau simultan – detestabilă şi încîntătoare.

Marţi: Sper să nu vă plictisesc dacă vă voi comunica – poate că nu ştiţi şi n-o să vă fie peste puteri să înţelegeţi – ce scria Albert Camus la 27 de ani: „Eroarea unei anumite literaturi este aceea de a crede că viaţa e tragică pentru că e mizerabilă. Ea poate fi bulversantă şi magnifică, iată în ce constă tragedia ei“. Mi-am scris aceste cuvinte pe un carton lipit pe perete, lîngă o altă frază („Am trăit vremuri atroce cu bucurii enorme“) a unui filozof contemporan (George Steiner), de care ni se bate capul mai puţin decît de Camus, redus şi el, abuziv, doar la politică. Citatul de mai sus e dintr-o cronică a sa din 1938 în care critica romanul lui Sartre, Greaţa, emblematic şi rezistent pînă azi în dezgustul faţă de om. Vă propun să citiţi neapărat Greaţa. E indispensabilă pentru munca dvs.

Miercuri: Mulţumesc aceluia dintre dvs., fie şi nesemnat, care mi-a răspuns prompt la întrebarea mea: de ce nu vă pasă de prietenul meu deprimat într-un amor de peste 55 de ani? Fireşte că mi-e clară formularea: „nu ţine de responsabilităţile noastre“. Fireşte că o ştiam. Vă asigur că voi continua să vă ţin la curent cu tot ce nu intră în responsabilităţile dvs. Fiindcă nu le cunosc şi cred că nici dvs. nu vă sînt foarte bine precizate. Altfel nu ar exista atîta confuzie în tot ce faceţi. Dacă v-aş fi scris că prietenul meu, disperat dintr-un caz de amor, e gata să dea foc maşinii cu care se plimbă doamna aceea, precis v-aţi fi sesizat, v-aţi fi implicat... Glumesc, fiţi pe pace, numai o confuzie tot mai creatoare ne poate duce la liman.


Joi: Chiar dacă nu aveţi în organigrama dvs. un sector ideologic ca altădată, cu seminariile şi obligaţiile bibliografiilor, nu pot să nu vă semnalez un fenomen la zi, apărut ciudat în gîndirea noastră politică. Partidul prezidenţial aflat la putere a fost acuzat de preşedintele ţării că în conducere s-a instalat o gaşcă, nepersonalizată, dar vinovată de sectarism şi bolşevism. Dacă nu le aveţi la îndemînă, cereţi de la Academie sau de la fostele Arhive ale CC-ului colecţiile anilor 1970 şi veţi găsi celebra indicaţie din ultimii ani de domnie ai lui Mao Ze Dun, în care acesta, iniţiind „revoluţia culturală“, cerea gărzilor roşii să declanşeze o critică nimicitoare la adresa celor din conducerea propriului partid comunist; în termenii violenţei ideologice, aceasta însemna „bombardarea propriului cartier general“. În 2010, la noi, se combate bolşevismul cu idei maoiste? Precizez că sînt un democrat fără de partid.

Sîmbătă: Neştiind şi chiar neinteresîndu-mă dacă fixul şi mobilul îmi sînt ascultate – ar fi un act de cultură să se afle ce vorbesc – mă simt, totuşi, dator să vă înştiinţez că azi, la un minut după acel 1-0 a lui Manchester United în meciul cu Manchester City – gol entuziasmant în ultima secundă a prelungirilor – am fost sunat de un vechi şi bun prieten din Ramat Gan (Israel) pentru a ne bucura împreună, şi el fiind manchesterist, de victoria „alor noştri“. Asemenea clipe mă fac să rămîn neabătut la părerea că la noi a avut loc o revoluţie.