Cum am renunţat s-o omor
(Apărut în Dilema veche, nr. 84, 26 august - 1 septembrie 2005)
către fiul inexistent
Dragule, îmi aduc bine aminte de zilele acelea în care am renunţat s-o omor, după ce m-a lăsat singur în parc şi mi-a ţipat că "îmi baţi capul cu toate filmele tale pentru că nu mă iubeşti!".
Mai întîi, dar nu era 1 Mai, am băut o bere solitară la un restaurant de la şosea unde am asistat la următoarea scenă: trei femei grase, vesele şi în vîrstă, aflate la o masă cu un bărbat corespunzător, descoperiseră că nota le-a fost încărcată de un ospătar tînăr şi declanşaseră un scandal monstru - "da' dumneata crezi că, dacă sîntem din provincie, nu ştim să socotim?" - ospătarul le refăcu totalul cu scuze, cerîndu-le doar "să fie de omenie", femeile, după noua aritmetică, se liniştiră, începură să rîdă, iar bărbatul abia atunci intră în acţiune povestind ospătarului, ce-l asculta cuviincios, că el a făcut şase luni reciclare în Bucureşti, unde li s-a spus să fie necruţători, dar trebuie să gîndim cînd e cazul şi cînd nu e, "fiindcă şi dumneata munceşti, şi eu muncesc şi nu-i frumos să ne băgăm mîna în buzunar", totul culminînd cu însoţirea celor patru muşterii pînă la uşă, veseli toţi, una din femei mergînd pînă la a mîngîia matern obrazul chelnerului care-i invita să mai vină "pe la noi".
Vitriolat de această scenă, nici citită şi nici văzută la cinema, ţîşnită din real cu o forţă a autenticităţii pe care numai maică-ta o deţinea, mi-am spus - cu vehemenţa deciziei luate de Lucien Leuwen: "Voi fi un ticălos!", după ce citise un articol de gazetă intitulat "Edgar", pe care Stendhal nu ezitase să-l reproducă în plin roman - mi-am spus: "Voi fi bun!".
Imediat au început să se adune în mine, ca rechinii adulmecînd merlinul tras de barca lui Santiago, o mie şi una de nopţi şi argumente, primele 8 fiind cele derivate normal din cunoscutele idei ale muzicii din off-ul interior: "Iartă-mă că te-am supărat, te rog, iartă-mă!" şi "Îmi pare rău cînd văd că plîngi", celelalte, cît de cît anormale, pierzîndu-se într-o frază de genul:
"Eu te iubesc fiindcă tu urăşti filmele cu care te iubesc pentru a te convinge că viaţa e un film, lumea e cum este şi ca dînsa sîntem noi"...
(În sprijinul acestei idei eminesciene mi-a venit o faptă uluitoare din istoria filmului românesc şi anume: în 1927, regizorul Jean Mihail a luat din piaţă un tăietor de lemne pentru rolul unui bandit în filmul său Lia, iar omul simplu s-a îndrăgostit într-atît de partenera sa de platou, încît s-a dus acasă şi şi-a omorît nevasta...)
Aceste remuşcări şi cugetări nu i le-am putut nicicum transmite mamei tale, fiindcă nu era acasă şi nici la serviciu, zile şi zile, ore, minute şi secunde eu căutînd-o cu bilete şi mesaje din ce în ce mai scurte, mai presante, tot mai puţin teoretice, de genul:
"mi-e dor de o ceartă cu tine!", semnat: Kurosawa,
"recunosc că eu vorbesc mai mult decît tine", semnat: Fellini,
"pe cine aş fi iubit dacă n-ai fi fost tu?", semnat: H. Bogart,
"renunţ la tot ce-i cult din cultură, accept să rămînă o ură", semnat:
L. Pintilie,
"my fair lady be good", semnat: Georg Cukor Trakl.
Nenorocire a nenorocirilor, acest ultim bilet - coincidenţă groasă de melodramă crasă - l-am scris precis într-o zi de luni, după Rapsodia albastră (regia: Irving Rapper) la televizor, iar marţi nu m-am mai putut reţine şi am dat buzna în ICRAL-ul unde lucra, am descoperit-o la masa ei de lucru, am sărit într-acolo, dar mi-a tăiat scurt elanul, prezentîndu-mi-l liniştită pe tînărul de lîngă ea - un tip valabil care aducea cu Iurie Darie în Dragoste la zero grade - drept "logodnicul meu".
Ceea ce nu numai că-mi întunecă mintea, ca ori de cîte ori ţi se vîră în ochi degetele unei idei, dar mi-o şi lumină, avînd în vedere că exact această scenă o văzusem duminică, în Rapsodia albastră a lui Irving Rapper. Precum în cele ultime 5 minute ale lui Mîşkin, am revăzut fulgerător toată filmografia noastră şi mi-am dat seama că:
1. Ea niciodată nu folosise scene din filme văzute doar cu o zi înainte şi 2. niciodată ea nu jucase în scene regizate de o mediocritate ca Irving Rapper.
"Rapper, Rapper, Rapper!", mi-am murmurat mergînd năuc pe stradă, în ce repertoriu am ajuns să jucăm, cu ce regizori de mîna a treia lucrăm, auzi la cine recurge după ce am lucrat cu cei mai buni, "Rapper, Rapper"... îmi repetam, pînă mi-a venit în minte scena cea mai tare din acea Rapsodie albastră: anunţarea morţii lui Gershwin în plin concert; am rămas, avec l'air d'un con, fulgerat definitiv, pe o scară de ICRAL.
Ai vrut să ştii cum a fost despărţirea de maică-ta, inexistenta - ai aflat-o în cele mai mici amănunte, singurele care contează. Brassens m-ar înţelege. Tu?
Autorul tău...
