⬆
toma caragiu
Omul cu şopîrla
Se făcea că mă aflam într-o drumeţie la munte cu nişte prieteni; ne opriserăm să ne tragem sufletul într-o poieniţă însorită cînd, dintr-un pîlc de copaci, a apărut pe o potecă şi a traversat poieniţa, trecînd chiar prin mijlocul grupului nostru, însuşi Toma Caragiu cîntînd la chitară, ca un trubadur, varianta acustică a piesei „Happy Man“ a trupei Chicago.
Viaţa & opera - în date, cifre şi citate
1925 – Toma Caragiu se naşte la 21 august, în localitatea din Macedonia grecească Hrupisti (Argos Orestiko), într-o familie de aromâni care se va refugia în 1928 în Cadrilaterul românesc la Silistra. („Pe linie de familie am fost ciobani… E adevărat, ciobani cu Homer în traistă.
Un lucru mai degrabă misterios
4 martie 2002 a căzut într-o zi de luni. Era pe vremea cînd nu doar că Facebook-ul nu se născuse, dar nici măcar accesul la Internet nu era o treaba uşoară. Şi totuşi, cumva, am aflat că în seara acelei zile, la sala Teatrului „Bulandra“ care îi poartă numele, Toma Caragiu urma să fie comemorat.
Un om al poporului
Nouă ne plac mimica lui, acele du-te-vino ale privirilor, histrionismul cu care-şi încleşta mîinile a indecizie (să spun, am voie, n-am voie?), un fel de transparenţă a fricii, care anula frica şi-l făcea să semene cu un cetăţean român din anii dezgheţului, la limita de sus a expresivităţii.
„Mediocritatea se apără genial!“ - interviu
Oamenii au avut nevoie de comedie dintotdeauna. Din prima zi, cred. Altfel viaţa şi-ar fi pierdut de mult tot hazul. Comedia face parte din noi… Numai dacă parcurgi strada, aşa, de la un capăt la altul, şi tot te distrezi; descoperi un miliard de situaţii hazlii, de prilejuri de amuzament.
În rol de poet
Cele treizeci şi patru poeme ale lui Toma Caragiu recuperate postum de Ion Cocora în 1979 vorbesc despre adevăr, moarte, viaţă, înviere, sensul existenţei şi alte chestiuni asemenea, toate la fel de grave şi de urgente.
Gri cu maro, cu verde şi cu bleu
„Superb, superb!“, se îmbărbătează şi personajul lui Toma în faţa oglinzii, cu alura unui dandy urban. Dacă ar fi să mă gîndesc la regulile de atunci, aş spune că cea mai mare porcărie pe care o poţi face ar fi să porţi o cravată albastră la un costum negru.
Un sălbatic înzestrat ca un paradis
Printre puţinele legende strict contemporane, eu o păstrez pe aceea a unei nopţi de la începutul anilor ’60, cînd, pe la orele trei, Caragiu – actor încă neajuns la Bucureşti – a deschis în taină porţile teatrului său la Ploieşti, ca să le arate lui Teodor Mazilu şi lui Lucian Raicu, în sala pustie, cum joacă el piesa prin care s-a statutat strigătul cel mare al pendulării deasupra abisului: „Eu am ridicat problema, eu o bagatelizez!“
Chestionar cu Toma
Aş dori ca într-un film să joc un erou autentic, contemporan. În teatru n-am jucat niciodată personaje de dimensiunea lui Romeo. Eu am fost mereu ori rău, ori insidios, ori tendenţios. Tipurile mele, în general, sînt mult mai aproape de Daumier, Caragiale, Kafka, Ionescu, de satiră…
Vorbe. Vorbe? Vorbe!
„Ce se poate spune despre un regizor, despre un om de teatru care a murit? Pentru Dumnezeu, trebuia să-l lăsaţi să facă teatru mai bine cînd era viu!“, scria Giorgio Strehler în 1950, într-o epistolă-articol, la moartea lui Charles Dullin.
Noapte bună, copii!
Clovnul Tomiţă ar fi vrut să le spună spectatorilor că a venit în casa circului fără prejudecăţi, copil, cu mîndria secretă că devine coleg cu oameni care au învăţat arta curajului în mai puţin de… 2000 de ani. Printre oamenii care ne arată cum pot fi înfrînte căderile, cu dorinţa de a te înălţa, din nou, în fiecare seară.