Alexandru MATEI

Îmi permit totuși să cred că Monica Lovinescu ar fi fost astăzi mult mai puțin sensibilă la autonomia esteticului decît mulți dintre cei care „au făcut ce trebuia pe plan estetic”.

Literatura și filmul joacă pe ambele tablouri, ca întotdeauna.

Despre televiziune se vorbește rar astăzi.

Muzică dată tare cînd eram mic, Klaus Schul­ze mai încolo, cuvîntul „metafizică“, de care habar n-aveam, aflat pe la 9 ani, multe țipete, frică bolnavă de boală, interdicție de la orice papa bun – dulce, fructe, lapte, dracu-lacu (mai știi cum te păcăleam și beam Pepsi la Neptun fără să știi, și ce scandal făceai cînd aflai?).

Nouă ne plac mimica lui, acele du-te-vino ale privirilor, histrionismul cu care-şi încleşta mîinile a indecizie (să spun, am voie, n-am voie?), un fel de transparenţă a fricii, care anula frica şi-l făcea să semene cu un cetăţean român din anii dezgheţului, la limita de sus a expresivităţii.

Eroul e o construcţie. O interpretare. E şi o tradiţie. E obiect al dorinţei. O iluzie retrospectivă. Nu ştiu dacă literatura română mai are sau nu eroi după 1989. Pentru că intrăm într-o discuţie fără ieşire: ce-i eroul romantic, eroul clasic, eroul modern. Sau postmodern, chiar.

Nu aruncaţi cu piatra. În revista care se numeşte Dilema (fie ea veche), carevasăzică avem îndoieli. Una dintre ele apare cînd citesc sintagma „rezistenţa prin cultură“, titlul unei emisiuni de la TVR. Adică, „împotriva sistemului, a lui Nicolae Ceauşescu“, spune promo-ul, se montau piese de teatru, opere muzicale, se publicau cărţi.

Acum sînt în faza a treia. În prima, voiam să ştiu cum era să te uiţi la televizor în România înainte de 1984. Şi, în a doua fază, am aflat. Apucasem ca prin vis un Revelion al tineretului pe 2 (cu Semnal M, „La fereastra ta“), Olimpiada de la Los Angeles din ’84, nişte Dallas, Omul din Atlantis şi nişte Şlagăre în devenire.

E mai grav pentru un critic să se exprime greşit despre literatură într-un eseu, sau să greşească un „diagnostic de autor“?

Mă bucur să trăiesc într-un regim în care autenticul şi falsul nu se mai deosebesc. E preţul libertăţii. Joaca de-a viul. Dar societatea românească nu s-a vindecat încă. Unii mai cred că falsul poate fi deosebit de adevăr pentru toţi. Pentru ei încă nu există artă pop. Abia atunci cînd toţi o vom recunoaşte vom fi sănătoşi.

Adrian Păunescu a fost un om mare. Mare la stat, la sfat. Cu prea multe silabe. A funcţionat ca o centrală termică. Zice el. Ca un convector, de fapt. Massa băga combustibil, el îl convertea. Funcţiona doar cu paie, cel mult lemn de brad. Paiele, lemnul de brad se găsesc peste tot. Ieşea un foc scurt şi intens, cu fum.

În limba română este foarte-foarte greu să faci teorie şi e, în schimb, mult mai simplu să faci „critică“, pamflet, banc şi, desigur, poezie. Această tendinţă spre întruchiparea cuvintelor afectează mereu rarele polemici teoretice din presa noastră culturală. În cea despre care voi vorbi îndată, dezacordurile părţilor au ca izvor un diferend: o neînţelegere asupra aceloraşi noţiuni.

Pierre Klossowski, Tablouri vii. Eseuri critice 1936-1983, Editura Tact, 2009 22 lei traducere din limba franceză de Radu Diaconescu În primul număr al unei reviste efemere, în 1936, anul în care Cioran publica Schimbarea la faţă a României, Georges Bataille scrie: „Este timpul să abandonăm lumea civilizaţilor (des civilisés). E prea tîrziu pentru a mai încerca să fii rezonabil şi instruit – asta a dus la o viaţă lipsită de atracţie. În mod secret sau nu, e necesar să devenim cu totul alţ

Cred că la început a fost întrebarea. Şi poate că mai înainte încă a fost revelaţia paradoxului: intelect şi trup, sex şi metafizică, dincolo de bine şi rău, metanoia, Aufhebung etc....

42 de ani, familie înlesnită, Neuilly-sur-Seine, adică un fel de Băneasa a Parisului, mama traducătoare de Barbara Cartland, tatăl, head-hunter....

Nu costă. Nici bani, nici vreun preţ abstract. E gratis, e bilingv, e şi muzical. Se bea vin la sfîrşit....

O să explic de ce pe mine, unul, nu mă prea interesează în acest moment, ca cititor, critica literară în accepţiunea ei comună....

Cred că cel mai inteligent titlu dat vreodată în literatura română contemporană a fost Totul, al lui Mircea Cărtărescu, în 1985....

Pot să vă interpelez? Te frec în nas, bulangiule! Je pisse sur ton gosse, sale putain! Copiii nu ştiu să fie politicoşi, cel puţin nu între ei. Copiii învaţă, pe măsură ce cresc, să înjure....