Farmecul indicibil al noocrației Monica Lovinescu la microfon

Monumentul Lovinescu - Ierunca de Virgil Scripcariu

În interviurile și mărturiile Monicăi Lovinescu din cartea-CD Şi am ales microfonul. Interviuri la Radio România. 1993-2004 (Editura Casa Radio, 2023) frapează două lucruri. În primul rînd, pentru cineva a cărui viață conștientă a fost trăită doar pe sfert în comunism, surprinde pregnanța portretului moral ca unitate de măsură a memoriei. În al doilea rînd, conturul astăzi șters al unei lumi dispărute: cea a noocrației, cum spunea Camil Petrescu în 1940. Odată cu arhivarea digitală, imaginea, sunetul, textele la care avem acces hrănesc o imagine tot mai vastă a trecutului recent. Simt că m-am înstrăinat de ideea istoriei întruchipate de personalități singulare, deși ea continuă să rămînă fermecătoare. Apoi, mi se pare că falia – modernă – dintre cele două stări sociale care structurau societatea românească pînă în buza mileniului trei, „oratores” și „laboratores”, cu greu mai poate fi astăzi reconstituită. 

Am fost însă nedrept cu această introducere distantă. Nedrept, pentru că prima și ultima impresie cu care rămîi ascultînd interviurile, pe care Anca Mateescu și Eugen Lucan i le iau Monicăi Lovinescu între 1993 și 2004, este aceea a vocii. O voce cu granulație mare, dar consecventă, fără stridențe și cu un timbru a cărui gravitate e compensată de ritmul alert, de dicția de croazieră în care niciodată debitul cuvintelor nu seacă și nu inundă. Puține radio- sau tele-voci mai memorabile cunosc. Le-aș enumera pe cea a lui Iosif Sava, pe cea a lui Carmen Dumitrescu, pe cea a lui Andrei Gheorghe, în sfîrșit, puține de tot, le numeri pe degetele unei mîini. Pentru telespectatorul de TikTok, vocea lipsită de imaginea locutorului poate fi o revelație. Radioul însuși, cel al vocilor dandy, estetice, mi se pare un obiect estetic care nu degeaba l-a fascinat pe Walter Benjamin. 

Kit-ul apărut sub egida Editurii Casa Radio oferă un volum însoțit de două discuri compacte cu mai bine de două ore de prezență sonoră a Monicăi Lovinescu. Sînt douăsprezece înregistrări care compun o autobiografie sumară în prima parte, pentru ca apoi să desfășoare o suită de portrete. Autobiografia este compusă din patru interviuri și două lecturi din memoriile adunate în două volume sub titlul La apa Vavilonului, apărute în 1999 și 2001. Vocea trece lent și apăsat prin copilăria petrecută în preajma Cenaclului Sburătorul și evocă scurt nume celebre ale istoriei literaturii române. Scurta odisee a fugii din țară a Monicăi Lovinescu, care scapă mai întîi de grănicerii sovietici, la Ensdorf, după care este retrimisă de americani înapoi în zona controlată de ruși și se refugiază la consulatul francez de la Viena, de unde, în sfîrșit, ajunge la Paris, seamănă cu un download care se împotmolește la un moment dat, pentru că semnalul e slab, asupra căruia revii și pe care reușești după un timp să-l închei și să-l salvezi pe desktop.

Revin însă la ceea ce alesesem să remarc de la bun început: aerul șarmant și desuet al portretelor morale ca material de construcție a trecutului. 

Interviurile și amintirile Monicăi Lovinescu nu sînt cele ale unui anticomunist habotnic, dar ele aparțin unei memorii care reține din trecut figuri și nu mulțimi, chipuri și nu grupuri. Monica Lovinescu copilărește în Cenaclul Sburătorul. Acolo, mari scriitori ai sfîrșitului de interbelic îi sînt prieteni: Camil Petrescu, de pildă, plictisit de fiecare dată la lecturile colegilor săi, preferă să se joace cu ea. Monica Lovinescu participă și la ședințele avatarului postbelic al Sburătorului, cîteva luni între 1945 și 1946, cînd Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu încearcă să continue, în cîmp deschis, tradiția construită de marele critic dispărut între timp. La Paris stă tot într-o lume de scriitori. 

Evocările care urmează acestor scurte tușe autobiografice au, pentru mine, ceva din aura decolorată cu care Marcel îi invăluie în timpul vizitei la prințul de Guermantes pe mulți dintre cei pe care îi cunoscuse. Pe de o parte, pentru că vocea Monicăi reușește să te introducă în cotidianul unor personalități culturale strivitoare − despre Cioran, bunăoară, spune că era neîntrecut în știința de a recomanda medicamente, despre care îi plăcea să vorbească la nesfîrșit. Pe de alta, pentru că pot fi descoperite personaje discrete, cum este prozatorul și traducătorul româno-italian Dan Petrașincu / Angelo Moretta, născut în Odessa și care reușește să părăsească România în 1951. 

Dintre aceste portrete, unele urmăresc destine al căror parcurs politic apare mai sinuos. Dacă raportul lui Cioran cu regimul din România nu aduce nici o surpriză, Ionesco e o figură sensibilă la dezghețul ideologic din anii 1960. Deși el devine hotărît anticomunist spre finalul anilor 1970, odată cu afirmarea „Noilor filozofi”, e suficientă lectura unui articol cum este cel al lui Liviu Țăranu, Contribuţii la o biografie: Eugen Ionescu în dosarele Securităţii (accesibil pe www.cnsas.ro) pentru a detecta frămîntările unei conștiințe aflate, de-a lungul vremurilor, undeva dincolo de alternativa anticomunism/procomunism.

Autonomia esteticului?

Probabil că toate aceste istorii și mai ales aceste medalioane pălesc dacă luăm o distanță mai mare și privim lumea despre care vorbește Monica Lovinescu cu mintea celui care are acces astăzi, prin computer, la cantități imense de date. Lumea aceasta este una care nu există în afara scriitorilor. 

Vorbind despre viața ei, despre istoria pe care a traversat-o și pe care a și făcut-o, prin vocea ei, la microfonul Europei Libere, pentru memoria Monicăi Lovinescu, această lume mică este toată lumea. O lume care a suferit teribil, care a fost vînată și, cum să spun, rărită în perioada stalinismului, apoi împinsă la exasperare. O lume de oameni care voiau să fie lăsați să scrie ce simțeau și care încercau să facă tot ce puteau – și începeau să poată, după 1965 – să se opună, să dejoace, să submineze cenzura. O lume a cărei miză era cuvîntul critic împotriva nu a altor cuvinte, ci a unei bioputeri. Este vorba, fără îndoială, despre o lume care a știut să vorbească memorabil despre ea și despre martiriul prin care a trecut, cu toate că vorbim mai degrabă despre o adeziune la martiriu decît despre un sacrificiu colectiv. Sigur, nu e momentul și nu sînt eu persoana care să cîrtească împotriva unui soi de „eu sînt Paul Goma” cu care s-au mulțumit puținii scriitori români care își pot revendica o disidență. 

Dar, dacă Monica Lovinescu și-a asumat o muncă nu doar delicată, dar mai ales periculoasă, alegînd microfonul anticomunist și mai ales anticeaușist al Europei Libere, există date care mă fac să cred că, astăzi, această Monica Lovinescu, al cărei centenar îl celebrăm, n-ar fi îmbrățișat numaidecît, și în nici un caz din inerție, autonomia esteticului. O dată, pentru că recunoaște chiar ea, în primul interviu, că actualitatea lui E. Lovinescu nu mai poate fi aceeași după ce cenzura (literară) a dispărut – ea spune asta în anii 1990. Apoi, pentru că, în ianuarie 1990, tot ea spunea: „Scriitorii au făcut ce trebuiau să facă pe plan estetic, și acesta a fost marele lor merit, dar și o mare capcană”. 

Ca să ajung la remarca ei, mi-am permis un detur. Există, online, pe site-ul www.radioromaniacultural.ro, un fragment din ediția 1.000 a „Tezelor și antitezelor”, o emisiune la care participă mai mulți intelectuali români care se aflau la Paris în acel moment (printre care, ei da, se numără și Angela Marinescu). Fraza Monicăi Lovinescu nu are parte decît de o contrazicere scurtă, aceea că „marii scriitori n-au făcut estetică pură”, ci est-etică, adică un soi de suflet în rai și slănină (mai puțină) în pod. 

Nu judec, de pe poziția cuiva care avea 14 ani la Revoluție, oameni în locul cărora n-am fost și n-aș putea fi. Vreau doar să spun că, dacă într-adevăr regimul comunist a fost unul în care condiția de scriitor era una social foarte clar marcată, est-eticul a fost cu atît mai mult merit și o capcană. În ianuarie 1990, intelectualii puteau crede că, autopromovîndu-se, nu făceau decît să spună adevărul, unul a cărui afirmare le fusese interzisă. Și mai puteau crede că puterea lor, mare pînă în decembrie 1989, dar aflată în umbra puterii politice, avea să fie încă și mai mare. Or, nu, nici vorbă. Pe măsură ce se instalează democrația, această putere scade, iar ceea ce rămîne din ea ține tot mai mult de o valoare comercială.  

Îmi permit totuși să cred că Monica Lovinescu ar fi fost astăzi mult mai puțin sensibilă la autonomia esteticului decît mulți dintre cei care „au făcut ce trebuia pe plan estetic”. Poate că unora le va suna pripit, contraintuitiv, dar cred că Monica Lovinescu știa că, dacă literatura nu e numai un locțiitor de viață, ci e ea însăși viață, atunci ea, literatura, are datoria, morală, să înțeleagă viața și să nu i se sustragă.

Alexandru Matei este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Brașov. Ultima carte publicată: Roland Barthes, mitologii românești, Editura ART, 2017.