TVR - de la primul pînă la ultimul succ(congr)es

Publicat în Dilema Veche nr. 431 din 17-23 mai 2012
Solista îşi arăta şi decolteul, nu doar picioarele jpeg

Acum sînt în faza a treia. În prima, voiam să ştiu cum era să te uiţi la televizor în România înainte de 1984. Şi, în a doua fază, am aflat. Apucasem ca prin vis un Revelion al tineretului pe 2 (cu Semnal M, „La fereastra ta“), Olimpiada de la Los Angeles din ’84, nişte Dallas, Omul din Atlantis şi nişte Şlagăre în devenire (pînă şi alea interzise din 1987, deci pînă şi alea!!!). Despre ce a fost înainte, v-aş spune pe scurt că a început cam în doru’ lelii, fără logistică. Dar trebuia să înceapă, pentru că în ultima parte a anilor ’50 toate ţările comuniste îşi fac televiziune (doar albanezii au aşteptat pînă în 1968). Televiziunea a fost la început un fel de cinema vorbit, cu multe transmisii în direct pentru că nu se putea înregistra pe vremea aia. Emisiunile începeau cînd voiau ele şi se întrerupeau des pentru că nu se putea altfel.

O primă faimă are un concurs inter-regiuni, Dialog la distanţă, din care se mai păstrează în arhivă o ediţie din 1967, cu regiunile Braşov şi Galaţi concurente. Fiecare dădea un spectacol de muzică populară, „cultă“ şi uşoară; se răspundea la întrebări de cultură generală; totul dura cam două ore, iar studioul bucureştean organiza un fel de duplex cu locaţiile „din teritoriu“, acolo unde era posibil. Prezentatorii erau destul de timizi (aici se lansează Ion Besoiu, de pildă, pe atunci actor la Sibiu) şi vorbeau destul de şablonard, dar existau şi numere de umor. Era un show de recucerire a României de către români, cum ar spune unii, dar unul prea puţin ideologic în raport cu intenţiile de mai încolo ale lu’ Tovărăşu. În ediţia despre care vorbesc, cîştigă Braşovul tocmai pentru că Galaţiul prezintă în final un număr de coregrafie proletcultistă pe care juriul regiunilor îl depunctează drastic. Era ceva asemănător cu spectacolele omagiale de mai încolo, dar atunci îţi spuneai că s-a terminat.

După 1968, regretatul Pavel Cîmpeanu, omul care-l zvînta la şah pe viitorul preşedinte, devine şeful Oficiului de Sondaje al Radioteleviziunii şi purcede la un fel de sociometrie, pe cît de interesantă, pe atît de inutilă. Conform studiilor echipei sale, programele cele mai vizionate ale televiziunii sînt filmele, sportul, varietăţile, Telejurnalul şi anchetele. Primele se răresc, Telejurnalul se scurtează şi devine o cronică medievală a faptelor de vitejie ale Cuplului, iar ultimele dispar.

Teleenciclopedia şi Reflector

Despre varietăţi, se ştiu şi se văd multe astăzi. Existau emisiunile cu public, care durau o groază (într-una, de pildă, spectatorii îl cheamă de n ori la rampă pe Dan Spătaru şi emisiunea se termină bine după ora 24). Magazinele de duminică după-amiaza nu dispar nici în anii ’80, nici Teleenciclopedia, de altfel. Primele îşi tot schimbă numele, dar rămîn parte din brandul TVR. Împreună cu Revelioanele, Teleenciclopedia e printre foarte puţinele emisiuni în care nu erai obligat să spui cele trei cuvinte magice („tovarăşul Nicolae Ceauşescu“). Nu trebuie uitat că telejurnalele, deşi atent controlate dintotdeauna, aveau rubrici culturale şi de fapt divers care le transformau în magazine de actualităţi uneori mai relevante decît azi.

Pe lîngă toate astea, erau însă anchetele, emisiunile realizate de redacţia tineret şi social-educativă, la început bijuterii estetice (Clubul tineretului), apoi tot mai angajate social şi ideologic. Sigur, se vorbeşte mult despre Reflector şi se spune că Ceauşescu ar fi încurajat emisiunea pentru a critica starea de lucruri din Vechiul regim. Care vechi, întrebăm azi? Păi, cel comunisto-stalinist, deosebit radical, se credea atunci, de cel comunisto-naţional (de meditat la toate filiaţiile lui afterparty). Fapt este că Reflector (plus Transfocator – cu rubrica „Telepaşaport“, strămoş al programelor tip Discovery, Ancheta TV, Nocturna TV, Faţă-n faţă, diverse alte reportaje), imposibil de imaginat astăzi – subliniez, astăzi, dacă ar fi să luăm o mare multinaţională prezentă în România care ar urma să fie criticată în presă – trebuie rărit de la un moment dat. Pentru că economia nu mergea la nivelul scontat, pentru că moravurile nu se schimbă – ba se înrăutăţesc în anii ’80 – o emisiune ca Reflector n-ar fi făcut decît să constate eşecul material şi spiritual al regimului. De asta, Reflector încetează în 1976 şi mai supravieţuieşte într-un avatar atenuat la redacţia economică, pînă în 1983.

Interesant este că Anchetele rezistă pînă în 1984, dar tonul şi intenţia lor se modifică. Ele devin anchete morale, ideologice, cu atît mai spectaculoase însă. Una dintre realizatoare, talentată şi enervantă à la fois, este Anca Arion, care reuşeşte să mă enerveze şi pe mine, în 2012, cu un ciclu de emisiuni numite Dus-întors pe drumul amăgirilor. E vorba de un ciclu de anchete realizate prin 1980 pe cazurile unor emigranţi români ilegali întorşi cu coada-ntre picioare în Republica – măreaţă vatră. Ei apar ca nişte rătăciţi reprimiţi cu mărinimie la sînul sever al României socialiste, după ce şi-o luaseră grav pe suprafaţa minată a Occidentului bestalizat de capitalism.

Presa fără critică moare – i-ar fi spus lui Ceaşcă un mare mahăr din epocă, dar degeaba. Deja după 1976, varietăţile, filmele artistice, anchetele TV duc în concert o politică ale cărei principii sînt următoarele: culpabilizarea iniţiativelor individuale neintegrate instituţional la nivel de Partid şi de Stat (ascultaţi de pildă clipul „Chilipir“ al lui Marius Ţeicu, pe YouTube: acelaşi mesaj este explicitat în Anchete TV, despre nevolnicia celor care refuză reţeaua comerţului de stat în favoarea celor informale şi private), cultivarea unui misticism al datoriei faţă de colectiv (ţară, popor, partid, uzină, familie etc.), combaterea efectelor nocive ale sectarismelor şi superstiţiilor.

Toate se termină însă în 1985.

Dar urmează ultima mea fază – cea prezentă, susceptibilă şi ea de schimbare. Adevărul e că, oricît am vrea să facem să pară altfel lucrurile, TVR a funcţionat – dacă o comparăm cu o instituţie occidentală – impulsiv şi dezorganizat. Adevărul e aspru: nu doar că eram pe ultimul loc în Europa la răspîndirea televiziunii în teritoriu, dar în epoca ei de aur (nu a lui!) eram plasaţi spre coada listei televiziunilor din Est, înaintea Bulgariei şi a Cehoslovaciei (imediat după 1968 doar), dar după URSS, RDG, Iugoslavia, Ungaria, Polonia. O droaie de emisiuni erau plicticoase nu din cauza cenzurii, ci pentru că erau făcute prost. Excepţiile (de la Tudor Vornicu la Carmen Dumitrescu şi Sorin Pamfil, ca să nu vorbim de Valeriu Lazarov la început sau de Alexandru Bocăneţ după – vorbesc doar de ceea ce am văzut) confirmă regula. Regula asta transcende orice cenzură şi ea trebuie să ne preocupe ceva mai mult decît veşnicile Judecăţi de Apoi.  

Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Mormîntul comunismului românesc, IBU Publishing, 2011.

Foto: Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Angela Similea, Marina Scupra (Mamaia, 1984)

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Cum au ajuns romii în principatele române. Statistic, ei sunt mult mai numeroşi decât în orice ţară
De la plecarea lor din India, în urma certurilor dintre conducători, s-au despărţit în două ramuri, o parte îndreptându-se spre Nordul Africii, în timp ce partea cea mai consistentă a luat calea Europei.
image
Povestea nefardată a românului închis în China: „Stăteam într-o cuşcă cu gratii şi dormeam pe o pătură plină de sânge“
Marius Balo l-a căutat pe Dumnezeu la seminarul teologic din Cluj-Napoca, apoi la Academia de studii teologice „Sfântul Vladimir“ din New York, dar l-a găsit cu adevărat într-o celulă de 16 metri pătraţi din Shanghai. A petrecut opt ani în închisorile chinezeşti, timp în care a cunoscut iadul pe Pământ, însă acum consideră că toată experienţa a fost, de fapt, o binecuvântare.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.