Frédéric BEIGBEDER: Mi-e teamă să nu plictisesc cititorul
Habar n-am cine sînt. Scriu doar romane, iar Octave, personajul ultimului dintre ele, nu sînt eu, e mai degrabă o fantasmă. Spre deosebire de Octave, cel din Iartă-mă!... Ajută-mă!..., n-am avut niciodată norocul să fiu vînător de manechine în Rusia, deşi am visat să fac această meserie, dar, din păcate - cum spuneam - am rămas la Paris să scriu romane. Tot şpilul literaturii constă în a-ţi putea dărui alte vieţi, şi atunci poate că, totuşi, sînt mai degrabă romancier tocmai pentru că inventez o altă viaţă, cea a lui Octave, care e mai frumoasă, mai interesantă, mai periculoasă în acelaşi timp, mai înfricoşătoare. Sînt şi jurnalist pentru că am făcut multe reportaje şi în special reportaje de şi despre noapte. Îmi plăcea foarte mult să fac chestia asta şi am învăţat să fiu un spion, să ascult oamenii, să văd cum se îmbracă bărbaţii, cum se machiază fetele... Cum se dezbracă... Da, cum se dezbracă, tocmai. Şi cred că trebuie, cînd faci literatură, să nu recopiezi realitatea, să renunţi la activitatea asta de scrib pe care o făceau scriitorii în secolul al XIX-lea. Este ceea ce propune, de pildă, în America, Tom Wolfe. În romanele lui, minte destul de mult, iar eu cred că un scriitor trebuie să şi mintă, trebuie să amestece adevărul cu minciuna. În romanul proaspăt apărut la Editura Pandora există, spre deosebire de alte romane pe care le-aţi scris, o latură serioasă: atunci cînd Octave vorbeşte despre copilăria lui, despre caznele la care era supus tatăl lui, copil fiind, la şcoală. Dar fugiţi mereu de această seriozitate. De ce? Pentru că mi-e teamă să nu plictisesc cititorul. În Franţa se scrie foarte multă literatură impudică, exhibiţionistă, iar atunci cînd cedez slăbiciunii de a vorbi despre mine la modul serios încerc mereu să întrerup confesiunea cu glume, cu scene comice pentru că mi-e ruşine să mă expun, să fac strip-tease mental, să fiu obscen. Poate că o fac şi din politeţe. Există un proverb francez care spune că umorul este politeţea disperării. Sînt poate un clovn, dar nu-mi plac romancierii care se folosesc de tristeţe ca un fel de şantaj: "nimeni nu mă iubeşte, sufăr, deci am talent". Cred că un autor poate, prin talentul lui, să vă facă să plîngeţi, să rîdeţi sau, dacă nu-l are, nu vă face nimic. Acesta este adevăratul criteriu al valorii. Nu contează dacă autorul spune sau nu adevărul despre el însuşi, chiar dacă a suferit cînd era copil şi stătea bosumflat în camera lui... În acest ultim roman, Octave, protagonistul, spune, în confesiunea făcută unui preot rus, că se afla la un moment dat în Ungaria, deşi credea că e în România. Ţările din Estul Europei vi se par asemănătoare şi diferite, împreună, doar de cele din Vest? Nu, nu, nu e vorba de mine. Octave este cel care vorbeşte după ce a băut vodcă şi spune prostii. Eu n-am pus niciodată piciorul în Ungaria, nici nu sînt tradus în maghiară. Octave este însă un băiat cu mintea tot mai deranjată. Poate că aţi citit un alt roman de-al meu, 199.000 de lei, în care el se apucase de băut, lua droguri. În Iartă-mă!... Ajută-mă!... mintea lui a devenit, între timp, mult mai afectată decît era pe atunci. Între timp a divorţat iar, este foarte singur, iese mult ca să întîlnească fete şi să bea, aşa că, din timp în timp, spune prostii, confundă Bucureştiul cu Budapesta - adevărul e că au un nume asemănător... Dar, cum preşedintele nostru este ungur, probabil ar trebui să mă duc să vizitez Budapesta. Mi-e totuşi teamă să mă duc, mi-e teamă că, dacă ajung acolo, n-o să mai am niciodată chef să mă întorc la Paris. Dar, repet, nu tot ce crede Octave cred şi eu. Pentru că asta ar însemna, dacă aţi citit romanul, că aş fi nu numai un idiot care confundă Bucureştiul cu Budapesta, ci, mai mult, un terorist pedofil foarte periculos. Dar, vă rog, nu mai spuneţi asta nimănui. O ultimă întrebare. Este vorba despre medicamente. Citindu-l pe Houellebecq, un scriitor pe care ştiu că-l iubiţi, apoi pe dumneavoastră, îmi dau seama că personajele unuia ca şi ale altuia iau psihotrope cu pumnul: anxiolitice, antidepresive etc. Mi se pare un obicei foarte franţuzesc în acelaşi timp, ştim că Franţa este ţara cu cel mai mare consum de psihotrope. Dvs. luaţi medicamente pentru cap? Cred că, în privinţa personajelor, e vorba de un obicei care are o explicaţie socială. Libertatea noastră e foarte greu de gestionat. În consecinţă, libertatea angoasează. Toate personajele astea care iau anxiolitice, o fac pentru că nu ajung să fie libere. E foarte complicat să fii liber şi aceasta este - cred - tema centrală a romanului Iartă-mă!... Ajută-mă!... Ce facem cu libertatea pe care o avem? Octave era căsătorit, acum e liber într-o ţară care, din totalitară, a devenit aşa-zis democratică, într-o ţară aşadar liberă de puţin timp şi care, deci, nu prea ştie cum să-şi folosească libertatea. Octave se află în situaţia Rusiei. Libertatea îi provoacă o asemenea angoasă încît nu încetează să înghită xanax, lexomil, prozac... Cît despre mine, eu prefer alcoolul. Nu prea obişnuiesc să iau produse chimice, doar atunci cînd am insomnii. a consemnat Alexandru MATEI
