ne îndoim, dar nu ni se rupe

Cred că la început a fost întrebarea. Şi poate că mai înainte încă a fost revelaţia paradoxului: intelect şi trup, sex şi metafizică, dincolo de bine şi rău, metanoia, Aufhebung etc. Spre deosebire de alte civilizaţii, cea europeană are condiţia ontologică a trestiei pascaliene: se îndoaie, dar nu se rupe. Aş spune, astăzi, că se altoieşte, dar nu dispare. Trestia europeană are ceva, tot mai mult, din trestia de zahăr sud-americană, din trestiile mlaştinilor de orez (hm...) din Vietnam, dar rămîne trestie şi nu se preschimbă nici în gorun ceauşist de inspiraţie oriental-comunistă, nici în sequoia redescoperit de nişte recenţi intrepizi după secole de uitare, nici în zgîrie-nori american crescut parcă dinspre spaţiu înspre pămînt, nici în fir de iarbă insignifiant în el însuşi, simbol al prospeţimii doar ca pixel de gazon. Trestia este acea fiinţă în care nu te poţi încrede, pe care nu poţi paria. Dar nu de tot. Pentru că trestia este un fenomen de prezent-trecut cu totul special, rar. Mai ţineţi minte, pe vremea ălora doi, clişeul acela de advertising politic care se numea "îmbinarea vechiului cu noul". În Bucureşti, de pildă, "vechiul se îmbină cu noul". În mare, asta însemna transformarea pe viu a vechiului în nou. Nu era vorba despre o îmbinare statică, un peisaj, ci despre un spectacol, o mişcare. Mahalaua era înlocuită, în anii ’80, de circuri ale foamei. "Îmbinarea vechiului cu noul" însemna spectacolul cathartic al demolării mahalalei, însoţită de mirarea de care ne lăsam cuprinşi văzînd transformarea ei în cupola de beton unde urma să stăm la cozi feriţi de intemperii. Dezideratul epocii era, desigur, nou fără vechi - noul pur, măreţ, total. Acest tip de aculturare - arhitectural, fie, dar în primul rînd mental - este tipic societăţilor colonizate de modernitate, cum este, a fost şi va fi cea românească. Cînd vorbesc despre cultură europeană - în sensul tipului ideal - înţeleg ceva contrar: o dezvoltare cvasi-organică, o schimbare sistemică şi continuă, aşa ca înlocuirea celulelor epiteliale, chiar dacă zguduită uneori de seisme cum a fost Revoluţia franceză şi, determinant, de cele două războaie mondiale. Ceea ce face ca Parisul din 2008 să semene cu cel din 1908 şi, probabil, ca alte oraşe europene mari să semene cu ele însele cu un secol mai devreme; ceea ce face ca familiile europene să poată fi înscrise într-o tradiţie politică, culturală, spirituală adesea uitată şi ceea ce face ca între felul de a vedea lumea al adolescentului de azi şi cel al bunicului să nu existe o ruptură incomensurabilă - chiar dacă a existat 1968 - ţine de dinamica trestiei. Deşi pare uscată, ea nu e moartă; deşi subţire, nu se rupe. Această dinamică face ca, deşi nimic din omul modern european să nu semene cu omul medieval, trecerea de la ultimul la primul să se fi făcut ca o decolare de avion, atom cu atom - făr-a prinde chiar de veste. Altfel, nu s-ar fi putut naşte istoria hegeliană; n-am fi avut alienare şi poate nici psihanaliză. Cultura europeană există numai ca obiect al hermeneuticii - deconstrucţie, dacă vreţi: întrebări puse tocmai acolo unde nu pare nimic neclar, nimic care să scape diferenţei. Identitate europeană înseamnă în primul rînd - un alt exemplu - întrebarea asupra identităţii: limbajul gîndirii mele, el este european, cu toată fragilitatea şi impertinenţa lui. Nu mi-e frică de moartea naturală a trestiei; cred însă că biotopul a suferit, din momentul în care s-au impus în lume democraţia şi spaţiul care a realizat-o, America de Nord. Dacă ne imaginăm lumea de astăzi ca pe un schimb de castane dintre SUA şi lumea islamică (la trecerea timpului), Europa este spaţiul intermediar care ar putea suferi în urma unei mişcări greşite a protagoniştilor, fără să fie vreodată capabilă să arbitreze lupta altfel decît, să zicem, printr-o petiţie. Gigantomahia survolează Europa aşa cum avioanele de luptă zboară peste mări, munţi, cîmpii: cine mai locuieşte în Europa? Ce mai înseamnă Europa astăzi, diferit de America şi de China, de India şi Pakistan şi de Japonia? Un muzeu. Se poate anvizaja o identitate europeană în lipsa unui discurs cultural unitar, aşa cum a fost cel politic francez din a doua parte a secolului al XVII-lea? Putem fi europeni prin simplul fapt că ţinem de Europa, continentul ciudat în care intră Turcia şi Rusia? Sau nu? Cred că ne va fi greu să mai fim europeni - ca pînă acum - din motivul pe care l-am găsit formulat la Eminescu: "E multă diferenţă între educaţie şi cultură. Educaţia străină implică spirit străin - cultura străină ba. Educaţia e cultura caracterului, cultura e educaţia minţii". Aşa scria poetul, într-un articol foarte european în măsura în care se lua de unguri... Cultură europeană, fie; dar însăşi sintagma aceasta, nu aparţine ea unei educaţii de origine nord-americană (ideală în sol natal, "alienată" apoi, la transplantare)? Identitatea europeană nu poate exista fără un discurs european. Or, dacă noi, europenii, avem ceva în comun unii cu alţii, asta este istoria. Adică acel trecut care e tot mai puţin şi prezent. Poate măcar nostalgia să rămînă brand identitar, cine ştie?