Televiziunea: un tango în papuci
Despre televiziune se vorbește rar astăzi. În primul rînd, pentru că televizunea are un program impus telespectatorilor și nimeni nu are timp să aștepte sau, dimpotrivă, nu are chef să se grăbească pentru a urmări o emisiune pe care o poate revedea, oricînd, pe Internet. Apoi, pentru că media digitală a făcut din televiziune o variantă a unei comunicări care are nevoie de orice fel de ecran și de o conexiune la Internet. Nu știu dacă să te uiți la Netflix înseamnă să te uiți la televizor – sau dacă activitatea numită astfel presupune să urmărești emisiunile unui anume flux de imagini, botezat canal de televiziune. Pe de altă parte, cu greu îți vine să spui „mă uit la Magic TV” – cred că-i mai propriu să spui că „asculți Magic”.
Introducerea mea trebuie citită ca o justificare a unei evidențe. Dilema e veche, televiziunea însă e, mai degrabă, ceva învechit. Nu pentru că nu ne uităm încontinuu la video-uri, la „filmulețe”, la imagini și la clipuri, ci pentru că, făcînd asta, nu ne mai uităm la televizor – televiziunea nu ne oferă fluxul variat și alert de imagini cu care ne hrănește Internetul. Televiziunea rămîne vie doar cînd are de-a face cu direct-ul și imediat-ul: sportul și catastrofele acoperă singurele transmisii care mai amintesc de televiziunea de acum cîteva decade. Pentru că, da, televiziunea s-a transformat în propria-i arhivă. Aceasta este cel puțin teza unuia dintre cei mai cunoscuți critici de televiziune – nu în sensul de jurnalism TV, ci de cercetători și istorici ai săi – Jérôme Bourdon. Împreună cu Camille Noûs, el a publicat în 2020 un articol intitulat „Am ajuns la sfîrșitul sfîrșitului televiziunii?“, în care spune că, după vreo două decenii de oprobriu, apare o nouă paradigmă: televiziunea ca vintage, ca retrăire a unei epoci. Te uiți la televizor ca să trăiești ce nu-ți oferă prezentul și ca să trăiești ca oamenii care se uitau la televizor: tot așa cum în Westworld mergi într-un parc de distracții ca să trăiești liber ca androizii.
Pentru ca „retro-televiziunea” să devină un pleonasm, trebuie ca ea însăși să facă dovada propriei îmbătrîniri. Charles Péguy are un text, „Clio sau dialogul istoriei cu sufletul păgîn“, în care scrie că istoria însăși devine vie atunci cînd se vede îmbătrînind. Televiziunea are așadar șansa să apară vie doar avînd curajul să se arate așa cum trăiește, ca un moșneag – sau, dimpotrivă, să refuze să se arate cu riduri, sub sulemeneli ieftine care se adresează unui public tot mai puțin educat și tot mai puțin critic. Probabil că, în funcție de prezența sau absența acestei asumări a vîrstei – centenare, iată, dar mai mult teoretic –, putem vorbi despre două modele de televiziune, modele care s-au hibridat tot mai mult și din care nu rămîn astăzi, ca profil distinct, decît niște vestigii.
Modelul serviciului public
Deși centenară, ar trebui să înțelegem că televiziunea nu există ca realitate socială pînă după 1945. Emisie TV publică există și înainte nu doar în UK, dar și în Germania, dar televiziunea devine un canal de comunicare după război. Momentul ieșirii ei la lumină face ca, pe continent, controlul asupra industriei de televiziune să fie accentuat. Războiul arătase în ce măsură mijloacele de comunicare sînt importante pentru reușita acțiunilor militare, atît prin viteza cu care informația circulă, cît și prin falsificarea la care se pretează. Nu-i vorba doar că o întreagă istorie a televiziunii române s-a răzbunat, prin manipularea numită Televiziunea Română Liberă, pe regimul care și-o însușise cu brutalitate. E vorba de faptul că televiziunea, într-o Europă a națiunilor de întinderi mici și medii, devine o altă vitrină națională, care se adaugă celorlalte vitrine culturale și economice deja prezente. Marea Britanie rămîne o excepție, pentru că aici apare primul canal privat, ITV, în 1955. În restul statelor europene, televiziunea încearcă pînă tîrziu să se achite de o misiune pe care o formulase radioul public britanic în anii 1920: să informeze, să educe și să distreze. Sigur că acestei sfinte treimi a misionarismului mediatic european i se poate găsi o rădăcină religioasă – atunci cînd vine vorba despre universalismul informației obiective, despre caracterul emancipator al educației și, în ultimul rînd, despre indulgența estetică întemeiată pe caracterul senzorial al imaginii în mișcare. În numele Tatălui – informația obiectivă –, a fost o epocă în care crainicul de televiziunea nu-și arăta chipul la televizor, pentru a nu deturna obiectivitatea informației. Apofatismul divin se traducea, iată, astfel. Iar apoi, la noi, pînă la Andreea Esca, prezentatorii Telejurnalului ceaușist fuseseră cu toții bărbați – tot așa după cum „speakerinele” erau cu toate doamne și domnișoare.
Destul de repede, și tot printr-un model preluat de la BBC, apare ideea televiziunii școlare. Aici putem vorbi despre un alt universalism (cu iz protestant): dacă accesul elevului la mijloace de învățare atractive era încă greu de realizat, televiziunea putea sări în ajutorul profesorilor și al școlii cu mijloace specifice, indiferent de disciplină. Cît de utile au fost aceste emisiuni, însă, nu ne poate spune decît evoluția lor. Treptat, ele dispar din lipsă de public și, apoi, pentru că tot procesul de coordonare dintre programele naționale ale televiziunii și cele ale școlilor era dificil. Ele reapar în anii 1990, la noi, ca efect al izolării în care trăiam de cel puțin un deceniu și jumătate.
Pînă să ne ocupăm de divertisment, ar trebui totuși să spunem că una dintre mizele esențiale ale televiziunii a fost și este propaganda. Doar că, aici, între calculele de acasă și cele din tîrg au intervenit măcar două deturnări. Prima este socială. Habitusul cinematografului și cel al televiziunii nu au coincis decît la începuturi, cînd privitul la televizor era încă o activitate colectivă (fie în uzine, în Estul comunist, fie în pub-uri, în Statele Unite capitaliste). În mod normal, însă, cu o imagine pe care o țin minte dintr-o cronică a lui Radu Cosașu (care a fost ani și ani critic de televiziune, în sensul jurnalist al termenului), la televizor te uiți în papuci. Ce înseamnă asta? Că televiziunea este legată de existența modernă a muncii zilnice și, pentru cel care muncește, reprezintă un mijloc de informare și mai ales de divertisment; mai puțin de formare și de educație, și încă și mai puțin – accentuăm cuvîntul – mobilizare. Ce poate să te facă televiziunea să faci este, desigur, să consumi. Să consumi mituri, să consumi produse. Privitul la televizor este opusul ascezei. Un Descartes uitîndu-se la știri, în camera lui din strada Westermarkt, Amsterdam, ar fi imaginea unui filozof care n-a mai apucat să-și scrie opera. Nu poți îndemna publicul la nimic altceva, prin televiziune, decît să se uite la televizor – tot mai mult.
A doua deturnare a ceea ce ctitorii televiziunii proiectau prin intermediul divertismentului este estetică. De la începuturi s-a observat că televiziunea atrage prin magia imediatului – așa-zisul lichnost, un soi de punctum barthesian aplicat filmului, ceva care înseamnă individualitate/singularitate/personalitate și care are de-a face cu viul. Magia respectivă venea din două surse: raritatea imaginilor-în-mișcare preluate și accesibile în realitatea cotidiană și inocența personajelor ad-hoc care nu știau cum să se poarte/ce să facă și care, astfel, erau autentice. Această valoare de autenticitate a televiziunii, astăzi extinsă la media digitală în întregul ei și, tocmai prin abundență, coborîtă la cel mai vulgar anecdotic, a fost mereu subliniată de Ecaterina Oproiu, cel mai inteligent critic de televiziune pe care l-am avut noi.
Aceste două deturnări – cea temporală și cea estetică − încep să fie remarcate pretutindeni deja din anii 1960. Importanța lor crește odată cu evoluția contraculturii sau a culturii de masă în care televiziunea devine centrală. Tocmai de aceea, ceea ce se numește serviciu public de televiziune începe să țină cont de ele pe măsură ce industria TV se trezește în fața unor exigențe economice. Cum crești televiziunea în momentul în care fiecare cămin e branșat deja la televiziune? Sigur, mai întîi a apărut posibilitatea televiziunii în culori care, în anii 1960, însoțește îndeaproape Războiul Rece tehnologic, dintre o Europă de Vest fără Franța – care alege sistemul de decodare PAL al Germaniei Federale – și o Europă de Est cu Franța, dar fără Iugoslavia – care alege sistemul franco-sovietic SECAM. Terminalele alb-negru sînt aruncate, se cumpără cele în culori. Și apoi?
Din anii 1980, lucrurile se complică: ca să crească încasările, trebuie să crească numărul de canale. Canalele sînt naționale sau regionale. Dar, chiar și așa, încasările nu se puteau opri la sistemul de referință al abonamentului TV. Ceea ce le reglează devine, de-acum pretutindeni, publicitatea.
Televiziunea comercială și sfîrșitul
Puțină lume știe că televiziunea din România difuzează reclame înaintea celei franceze (așa după cum a difuzat și Dallas-ul cu un an înainte, pînă să-l suspende). Fapt este că, odată cu preluarea puterii de către agenții economici, televiziunea uită de triada BBC și se axează pe un divertisment tot mai acut. Modelul acesta – criticat într-o Europă care inventase cinematograful de artă – funcționa de la bun început în Statele Unite. Aici, televiziunea fusese de la început un mijloc de compensare a singurătății provocate de izolare și de distanțe mari. Modelul e diferit pentru că spațiul era altul – și, desigur, și pentru că ethos-ul era diferit. De la bun început, televiziunea a fost, în America – la fel ca orice altceva – un mijloc de a cîștiga bani prin șantaj afectiv: un mod de a organiza și de a intensifica schimburile de pe piață. Nu doar că Time is money, cum observase Vasile Alecsandri de pe la 1870, dar banii se fac mai ales din atenția măsurată în timp. Attention is money, cu alte cuvinte din aceeași limbă.
Apoi, sigur că televiziunea americană nu s-ar fi impus așa cum a făcut-o, între timp, fără vehiculul limbii engleze – dar poate că nici engleza nu ar fi ajuns astăzi limba vehiculară a lumii întregi fără televiziunea comercială. În Europa, fiecare televiziune națională participa la războiul simbolic al prestigiului cu Celălalt în termeni de excelență culturală: Estul comunist cu Vestul decadent; apoi, modelul francez centralizat cu cel german regionalist – dovadă audiența inegală de o parte și de alta a Rinului a postului franco-german Arte. În același timp, canalele americane concurau pentru audiența sutelor de milioane de aceiași americani, de pe aceeași platformă a gigantismului spectacular și a balansului dintre patetic și cool. Televiziunea publică americană a rămas mereu o alternativă de nișă.
Este evident pentru toată lumea că certificatul de deces al televiziunii a fost semnat de Internet și de masificarea formatelor. Au rămas doar vestigii ale ideii de serviciu public de televiziune. Unul dintre ele ține de violența de limbaj – cu el voi încheia. Prin ce se deosebește un Miami Bici sau un Teambuilding de un serial TV cum e Las Fierbinți? Vorbim despre comedii în toate cele trei cazuri. Ei bine, televiziunea clasică are încă și acum statutul de vecin sau rudă care locuiește împreună cu familia. În Las Fierbinți nu se înjură prea tare; în primele două filme, de văzut doar la cinema sau pe Netflix, p este cea mai frecventă inițială de cuvînt – pentru că la cinema te duci ca adult gata format care știe ce e bine și ce nu. Dacă astăzi comediile aduc mai multe înjurături decît o făceau în urmă cu, hai să zicem, două decade, explicația vine, probabil, și din practicile politicilor corecte. Înjurătura e singura formă care rezistă încă într-o zonă de libertate a enunțării, nesubordonată taxonomiilor de ură din societatea de astăzi. Persistă în televiziunea de modă veche un soi de cochetărie nostalgică după o vreme în care, în afara telefonului, orice canal mediatic pornea de la instituție și ajungea la individ. De aceea, uneori mi-e dor de zîmbetul Liei Mărăscu, din anii ’80, după ce Sanda Țăranu devenise non grata, care ne anunța că „programul nostru s-a încheiat”, înainte de a ne ura, profesional-resemnat-amabil, „noapte bună”.
Alexandru Matei este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania“ din Brașov. A publicat volumul O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă, Editura Curtea Veche, 2013.
