De la psihanaliză la denunţuri şi precizări
Serviciile culturale franceze au iniţiat, începînd cu sezonul trecut, serate lunare de lectură din texte ale unor scriitori francezi care au fost sau urmează a fi traduse în româneşte. Introducerea aceasta atît de jurnalistică acoperă un non-dit: seratele la care am asistat n-au fost nici foarte animate, iar lecturile, eterogene, de la bretonul Chateaubriand la senegaleza Fatou Diomé. Intermezzo-urile muzicale au fost mereu o idee bună, dar poate că ar trebui făcut mai mult pentru atragerea unui public mai numeros şi de calitate, în care bătrînica aceea cu părul de nea, vînătoare de dineuri instituţionale, să se piardă nevăzută. Poate că ar trebui invitaţi actori mai cunoscuţi care să citească şi aleşi scriitori mai importanţi care să asiste la lectură. Poate că s-ar putea organiza un cenaclu... Dinspre scriitori însă numai de bine: prima serată din noul sezon, de luni 17 noiembrie, ne-a adus în timpane franceza caldă şi clară a unui mare "povestitor": Elie Wiesel, în ultima traducere de la Editura Trei: romanul Nebuna dorinţă de a dansa (tradus de Doru Mareş). De ce la cea mai mare editură psi din ţară? Pentru că romanul lui Wiesel îşi aşază personajele pe canapeaua şi pe fotoliul unui cabinet de psihanaliză, în cu totul alte poze decît - să spunem - Woody Allen, cu toate că frenezia amîndurora de a inventa un personaj-narator este la fel de mare. Poate că înţeleg de ce scriitura iudaică este confesivă, dar punerea în scenă a confesiunii - gest postmodern, de dezvrăjire a mystic river-ului dintre analist şi pacient - cheamă cititorul la rama unui tablou în care se întîmplă o mulţime de lucruri pe cît de fine, pe atît de fascinante în intimitatea lor perversă. Ce e mai ruşinos de intim decît un schimb liber dintre un psi plătit bine (ca în roman) şi un pacient inteligent (tot ca în roman)? Pentru că romanul lui Wiesel e dialogat, lectura live prezentată de directorul adjunct al Institutului Francez, Didier Montagné, un domn cu alura lui Pierre Richard şi cu o prezenţă rafinat-şăgalnică, n-a trenat. A fost o invitaţie la lectura solitară şi silenţioasă a unui roman al memoriei psihanalizate, la descoperirea unui alter ego al autorului la fel de dezrădăcinat (şi, deci, de obsedat de identitate) ca orice "jidov rătăcitor"; a fost şi o audiţie frumoasă a cîtorva bucăţi interpretate la clarinet. Urmează, la 18 octombrie, o lectură din cartea lui Michel Schneider, Marilyn pe divan, tradusă tot la Editura Trei. Oare şedinţele astea de lectură din holul Institutului Francez nu sînt o propagandă subtilă pentru psihanaliză? După atîtea reflecţii asupra nebuniei formulate de un personaj care, ca orice om normal, se teme c-ar putea înnebuni, nu simţi nevoia să iei legătura cu Vasile Dem. Zamfirescu pentru un upgrade de personalitate? PS. Coperta a patra a romanului cuprinde două omisiuni, notabile ca orice acte manqué. Elie Wiesel a primit Premiul Nobel în 1986, dar pentru Pace, nu pentru Literatură şi, apoi, romanul lui de debut, Noaptea, din 1958, s-a vîndut anul trecut într-un milion şi jumătate de exemplare, dar în urma promovării la emisiunea lui Oprah Winfrey. Editorii ar mai fi putut adăuga un amănunt interesant: în octombrie 2006, prim-ministrul israelian Ehud Olmert i-a propus lui Wiesel funcţia supremă în stat, ofertă pe care Wiesel a declinat-o, declarînd că el e un simplu scriitor. Uniunea Scriitorilor Întîlnirile cu scriitorii sînt binevenite, mai ales dacă este vorba despre nume de valoare. M-aş întîlni mereu cu Radu Cosaşu şi aş sta mult şi bine să-mi povestească el însuşi "supravieţuiri", să-mi citeze replici memorabile - el nu ştie decît astfel de replici, altfel le-ar uita... - şi să-mi depene imperturbabil aminiri despre iubirile lui feminine şi pasiunile lui burgheze. M-am întîlnit cu el ieri, 26 septembrie, ca invitat alături de Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Dimisianu şi, hors-concours, Mircea Iorgulescu, proaspăt descins de la Paris într-o şedinţă moderată de Gabriel Chifu. Pe Cosaşu l-am ascultat citind pasaje din Autodenunţuri şi precizări, cartea lui cea mai plină de umor; cea mai memorabilă. Dar nu pot să scriu despre un redactor al onoratei reviste. Mă mărginesc să spun că, în ordine, îl admir; mi-e ciudă că-şi controlează anxietatea mai bine ca mine, şi pornirile, că nu urăşte, că se pricepe la fotbal şi la literatura franceză mai bine ca mine (l-a jucat şi o are în vîrful stiloului), că n-are nevoie, pentru a fi scriitor, de nici un French theorist maître
