Succesul ca dedublare - cazul Dumitru POPESCU

Nu aruncaţi cu piatra. În revista care se numeşte Dilema (fie ea veche), carevasăzică avem îndoieli. Una dintre ele apare cînd citesc sintagma „rezistenţa prin cultură“, titlul unei emisiuni de la TVR. Adică, „împotriva sistemului, a lui Nicolae Ceauşescu“, spune promo-ul, se montau piese de teatru, opere muzicale, se publicau cărţi. Se ducea, împotriva lor, o viaţă care păstra aparenţele normalităţii. Dacă ar fi fost după sistem – corolar –, nimic din toate astea n-ar fi existat. Asta e introducerea la emisiune.

De cînd m-am apucat să cercetez (verb idiot, altfel) cam ce însemna Televiziunea Română începînd cu jumătatea deceniului şapte, am început să observ fel de fel de detalii. Cărora nu le pot da dintr-odată sens, care nu se potrivesc pe aceeaşi linie, în sus sau în jos. Detalii care însă mă fac să mă enervez (dacă m-aş lăsa, dar am încetat să mă las) atunci cînd aud o prezentare ca cea de mai sus, din emisiunea lui Stejărel Olaru. Trecutul – ca şi prezentul – nu-i aşa de simplu. Comunismul românesc n-a fost nici omogen, nici otova, nici căzut din cer şi nici doar adus şi luat cu tancurile. Concentrat pe anii 1965-1975, am descoperit un personaj-cheie al culturii şi mediei ceauşiste: Dumitru Popescu. Dumnezeu. Numele, îl auzisem. Ştiam că fusese poreclit Dumnezeu pentru că putea să hotărască foarte multe. Chiar el scrie că doar Ceauşescu îi era superior ierarhic. Semăna teroare prin redacţii. Am auzit şi lucruri bune despre el şi mi-au căzut în mînă nişte documente. Apoi am început să-i citesc memoriile. Dumitru Popescu e un caz tipic de succes în comunism, dar mai ales o dovadă a premisei cu care am pornit la drum.

Popescu e promovat de Dej, dar e cooptat în echipa Congresului al IX-lea de către Ceauşescu şi rămîne un fidel al său. Îi admira vitalitatea nemaipomenită şi-l impresionau excesele lui. Într-o colecţie coordonată de Adrian Cioroianu – „Istoria timpului prezent“ –, Popescu a publicat deja cinci volume de Memorii, dar cu adevărat hrănitor e un volum mai vechi, din 1993, cu un titlu impozant: Am fost şi cioplitor de himere (cu subtitlul, ironic sau nu, Un fost lider comunist se destăinuie). Tot ceea ce se răsfiră în Memorii se găseşte concentrat şi alert povestit aici.

Să ne înţelegem. Nu discutăm acum despre fidelitatea relatărilor. Ce scrie Popescu poate fi pus în context şi multe pot fi verificate azi. Anecdotele nu mă interesează atît de tare. Din documente şi din memorii, am în faţă un om pe care sînt sfătuit să nu-l întîlnesc, deşi m-ar trage aţa. La 84 de ani, el trăieşte retras la Olteni, Teleorman, şi, se pare, mai scrie. Omul acesta, cu un traseu fulgerător în tinereţe (Contemporanul, Scînteia tineretului, Agerpres, Scînteia – pînă în 1968), cu un traseu politic ascendent din 1965 pînă în 1976, „pensionat“ la Academia „Ştefan Gheorghiu“, din 1981, a fost ideologul primei jumătăţi a regimului Ceauşescu. De aceea, nu ce spune, ci discursul lui e documentul cu care trebuie lucrat.

La fel ca şi Păunescu, care-i va fi prieten, Popescu apare în cercul puterii într-un moment unic al comunismului românesc, anii ’65-’70, cînd asistăm la un val de „reveniri“ pe scena culturală şi mediatică românească a ceea ce toţi actorii epocii numesc „valori“. Scriitorii „şaizecişti“, Eugen Ionescu la televizor, Festivalul „George Enescu“ (început în 1958, ce-i drept), Cerbul de Aur, mandatarii, numeroasele traduceri din limbi străine, puneri în scenă, filme, toate astea se întîmplă nu împotriva regimului, ci întru el, ca să spun aşa. Ceauşescu însuşi i-ar fi spus lui Popescu, în 1969, la ieşirea de la o expoziţie de pictură abstractă, că „nu-i aşa de greu de înţeles“. Dar apariţiile valorilor, prestigiul pus în joc au un sens politic bine definit. Era vorba despre o derusificare nu de dragul liberalizării, ci despre consolidarea unui regim autoritar naţional. Era vorba despre transformarea comunismului dintr-o ideologie de import într-un spirit viu care să reverbereze naţional. Şi despre promisiunea aplicării unei „doctrine a adevărului integral“ de neimaginat zece ani mai tîrziu, concretizată prin încurajarea (auto)criticii.

Există o generaţie care a crezut în aşa ceva. Mulţi au crezut, nu doar oamenii de la „centrală“. Şi Ana Blandiana a crezut. Unii însă s-au retras, alţii – nu. Ceea ce face Dumitru Popescu de la mijlocul anilor 1960, şi după Tezele din iulie încă – atîta vreme cît le vede ca pe o decizie de a radicaliza turnanta critică a discursului oficial –, este să încerce o alianţă imposibilă, aceea dintre o ideologie artificială şi viaţă. Ideologia nu era însă artificială, pentru că venea de la ruşi, şi ea nu putea fi naturalizată într-un „comu-nism desăvîrşit“ (Ceauşescu) românesc, dar ideea asta era. Pe Ceauşescu îl interesa prea puţin, de fapt, „traducerea în viaţă“ a vreunui principiu, în afara îndeplinirii tuturor cerinţelor lui, tot mai absolute. Dar există nişte ani în care se manifestă în discursul oficial – prin vocea lui Popescu în primul rînd – o exigenţă a autenticităţii ideologice care pentru un postmodern nu poartă defel violenţă. Discursul lui Popescu este crucial, la sfîrşitul anilor ’60, pentru înţelegerea acestui segment de utopie.

De pildă, iată-l la Congresul X, deja şef la Cultură, secretar cu presa şi cu propaganda la CC: „Umanismul socialist a ieşit din filele manualelor şi a pătruns în viaţă. Una din nenumăratele dovezi este dezavuarea publică de către partid a suspiciunii – acest nefast element de coroziune a relaţiilor sociale. (...) Partidul a încurajat pe fiecare om să gîndească cu capul propriu, (...) să fie el însuşi, prin aceasta să fie cu totul al societăţii, al ţării“. Impresionantă această dialectică morală, care pentru noi astăzi e literă moartă doar pentru că ştim că, de fapt, ea e utopică. „Libertatea de a fi tu însuţi“ (parafraza goetheană, nietzscheană e, cred, intenţionată) înseamnă aşadar libertatea de a fi trup şi suflet al unei societăţi libere şi suverane; nu obligaţia, ci libertatea. E vorba de un fetiş al libertăţii despre care, oricît de lucizi am fi, şi sîntem – domnul Cosaşu ştie, şi pe el îl salut acum –, nu încetăm să-l dorim.

Îmi este imposibil să înţeleg cît de mult credea Popescu în propriile cuvinte, în 1969. Cert este că, la unsprezece ani distanţă, din postura deja minoră de director al unei instituţii formale (Consiliul Naţionl al Radioteleviziunii), în plin cult al personalităţii şi în plină dictatură, trage o săpuneală zdravănă Televiziunii, pentru că ignoră exigenţele de autenticitate formulate odinioară. Era timpul în care Popescu se închidea cîteva zile pe an în TVR, se uita la emisiuni, apoi organiza o şedinţă de lucru. În 1980, el critică ceea ce oricine putea critica în emisiunile Televiziunii Române, numai că, de data aceasta, tratamentul cauzei era inaccesibil. Abia aici contradicţiile personajului devin evidente: „Aş atrage atenţia asupra pericolului idilismului care se întinde ca o pecingine asupra unor emisiuni. Este un fenomen nesănătos şi social şi politic, ne arată că totul vine de la sine într-o stare de beatitudine. (...) Marile probleme ale vieţii nu trebuie să le tratăm ca la fotograf. (...) (...) Tot timpul reporterul şi vorbitorul se aprobă reciproc. Ce rost au aceste lucruri? (...) Am văzut o emisiune – Clubul tineretului. Mi s-a părut un prefabricat, alcătuită din cîntece şi coruri. Emisiunea a fost concepută iniţial pentru a se prinde pe viu viaţa cultural-artistică a tineretului, formele variate în care acesta îşi petrece timpul liber, se distrează, viaţa entuziastă a tineretului nostru care îşi manifestă şi talentul şi vocaţia. (...) Abundă adesea vorbele. La Televiziune nu trebuie făcut abuz de preţiozităţi, deoarece împiedică înţelegerea. (...) E nevoie de emoţie. (...) Această alunecare în incapacitatea de a prezenta dialectic lucrurile.“

O dură, dar corectă descriere a decăderii programelor TV. Da. Doar că acum, în 1980, acest discurs fusese destituit. Popescu vorbea singur şi nu reuşea decît să bage în sperieţi nişte oameni legaţi de mîini şi de picioare (doar Tatulici are curajul să-i răspundă ceva mai direct). Popescu apucase între timp să se dedubleze. Din memorii, reiese că poziţia lui după 1976 a fost una de automarginalizare (ştiu, ştiu cum sună) şi de critică indirectă a cultului personalităţii. Popescu scrie că, în anii ’80, cita mereu din primele discursuri ale lui Ceauşescu cînd era momentul osanalelor, pînă cînd el s-ar fi prins de manevră şi nu l-ar mai fi chemat să vorbească la evenimentele politice majore. Altădată ar fi criticat guvernul pentru că se lasă mînuit ca o păpuşă de cîrpe, fapt pentru care Dăscălescu (prim-ministrul) nu l-a mai salutat un an. Ce sens public aveau însă aceste gesturi private? Poziţia lui Popescu în sistem făcea ca actele lui de răzvrătire să apară simple gesturi vindicative ale căror victime erau bieţii angajaţi. Nu-l putea dezavua pe Ceauşescu, se lua de cei care-l ascultau de frică. Dar el însuşi îl asculta, acolo, la CPEx.

Nu doar comportamentul face din Popescu un personaj dual. Imperativul autenticităţii, care-şi găseşte expresia clară la Popescu, este grevat de un limbaj bolnav. Popescu îşi sabotează din loc în loc – dar în mod simptomatic – intenţiile, prin întrebuinţarea unor neologisme scrobite care, în partid, aveau darul probabil să departajeze intelighenţia de pleava de activişti obtuzi. Unele neologisme sînt întrebuinţate greşit, într-un idiom popescian. Merită remarcate două: contingenţă înseamnă pentru el tangenţă, iar inextricabil va să zică inexpugnabil. Primul apare atît de frecvent, încît ajunge să-l facă simpatic pe acest lider al minţilor luminate din PCR-ul de pe vremea lui Ceauşescu. Pentru că Popescu e, cu toată inteligenţa lui nativă, un autodidact. Limitele înguste ale sistemului îl făceau să se creadă un zeu printre muritori. De fapt, el era doar un tip bine pregătit care înota, alături de alţi cîţiva, în mîl. Ideea lui despre „valoare“ nu e rea, dar e îngustă şi revine mereu ca un alibi pentru propria evoluţie politică de la mijlocul anilor ’60. Şi încă ceva. Pe 22 decembrie, se duce şi el la Televiziune să le vorbească românilor. Este sabotat aşa zicînd, iar Sergiu Nicolaescu îl roagă să nu apară o vreme. Popescu nu înţelege de ce. Insistenţa lui în a se adresa poporului din poziţia lui de – încă – membru al CPEx, chiar dacă decorativ, este iarăşi contradictorie. Dar explicabilă. Pentru că, pe de o parte, avem de a face cu acel Popescu din şedinţa de lucru a Televiziunii, care acuză idilismul şi vorbăria şi care, din această postură, se considera îndrituit să apară la televizor cu propriul lui discurs. Pe de alta, îl avem pe Popescu de la şedinţele prezidate de un monstru care-şi proiectase malign prezenţa asupra tuturor celor cu care intrase în contact. Cum se putea ca primul Popescu să nu-şi dea seama de existenţa celui de-al doilea?

Şi atunci, trebuie revenit: rezistenţa prin cultură, nu. E vorba despre dedublare, o dedublare controlată, dar inconştientă ca atare. Imposibilitatea realizării „dialecticii autenticităţii“ este sursa ei. Procesul e simplu şi el explică de ce, de pildă, în 1990, Paul Niculescu-Mizil îi trimite o scrisoare lui Andrei Pleşu, proaspăt ministru al Culturii, în care nu se recunoaşte nici o clipă vinovat. Toţi aceşti oameni crescuţi în entuziasmul utopiei naţional-comuniste a anilor ’50-’60 (Popescu fusese brigadier cîteva luni, la Salva-Vişeu) se vor dedubla mai tîrziu. Îşi vor pasa propria vină unui eu pe care, pur şi simplu, nu şi-l recunosc atunci cînd nu mai e nevoie de el. Mi se pare simplu de înţeles, odată povestea cunoscută. Povestea, însă, se lasă greu înţeleasă. Ea se înscrie într-un mecanism de adaptare care mută miza discuţiei din politic sau ideologic în plan psihologic. Aceasta este povestea oricărui „succes“ în comunism: cea a unei dedublări în care Manda şi Tanda nu vor să ştie una de alta, dar în care, indiferent de cine „are dreptate“, eu m-am scos. Excepţie au făcut doar opozanţii, pe de o parte, şi lingăii, pe de alta.

Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Mormîntul comunismului românesc, IBU Publishing, 2011.

Foto: L. Muntean