Succesul ca dedublare - cazul Dumitru POPESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 431 din 17-23 mai 2012
Succesul ca dedublare   cazul Dumitru POPESCU jpeg

Nu aruncaţi cu piatra. În revista care se numeşte Dilema (fie ea veche), carevasăzică avem îndoieli. Una dintre ele apare cînd citesc sintagma „rezistenţa prin cultură“, titlul unei emisiuni de la TVR. Adică, „împotriva sistemului, a lui Nicolae Ceauşescu“, spune promo-ul, se montau piese de teatru, opere muzicale, se publicau cărţi. Se ducea, împotriva lor, o viaţă care păstra aparenţele normalităţii. Dacă ar fi fost după sistem – corolar –, nimic din toate astea n-ar fi existat. Asta e introducerea la emisiune.

De cînd m-am apucat să cercetez (verb idiot, altfel) cam ce însemna Televiziunea Română începînd cu jumătatea deceniului şapte, am început să observ fel de fel de detalii. Cărora nu le pot da dintr-odată sens, care nu se potrivesc pe aceeaşi linie, în sus sau în jos. Detalii care însă mă fac să mă enervez (dacă m-aş lăsa, dar am încetat să mă las) atunci cînd aud o prezentare ca cea de mai sus, din emisiunea lui Stejărel Olaru. Trecutul – ca şi prezentul – nu-i aşa de simplu. Comunismul românesc n-a fost nici omogen, nici otova, nici căzut din cer şi nici doar adus şi luat cu tancurile. Concentrat pe anii 1965-1975, am descoperit un personaj-cheie al culturii şi mediei ceauşiste: Dumitru Popescu. Dumnezeu. Numele, îl auzisem. Ştiam că fusese poreclit Dumnezeu pentru că putea să hotărască foarte multe. Chiar el scrie că doar Ceauşescu îi era superior ierarhic. Semăna teroare prin redacţii. Am auzit şi lucruri bune despre el şi mi-au căzut în mînă nişte documente. Apoi am început să-i citesc memoriile. Dumitru Popescu e un caz tipic de succes în comunism, dar mai ales o dovadă a premisei cu care am pornit la drum.

Popescu e promovat de Dej, dar e cooptat în echipa Congresului al IX-lea de către Ceauşescu şi rămîne un fidel al său. Îi admira vitalitatea nemaipomenită şi-l impresionau excesele lui. Într-o colecţie coordonată de Adrian Cioroianu – „Istoria timpului prezent“ –, Popescu a publicat deja cinci volume de Memorii, dar cu adevărat hrănitor e un volum mai vechi, din 1993, cu un titlu impozant: Am fost şi cioplitor de himere (cu subtitlul, ironic sau nu, Un fost lider comunist se destăinuie). Tot ceea ce se răsfiră în Memorii se găseşte concentrat şi alert povestit aici.

Să ne înţelegem. Nu discutăm acum despre fidelitatea relatărilor. Ce scrie Popescu poate fi pus în context şi multe pot fi verificate azi. Anecdotele nu mă interesează atît de tare. Din documente şi din memorii, am în faţă un om pe care sînt sfătuit să nu-l întîlnesc, deşi m-ar trage aţa. La 84 de ani, el trăieşte retras la Olteni, Teleorman, şi, se pare, mai scrie. Omul acesta, cu un traseu fulgerător în tinereţe (Contemporanul, Scînteia tineretului, Agerpres, Scînteia – pînă în 1968), cu un traseu politic ascendent din 1965 pînă în 1976, „pensionat“ la Academia „Ştefan Gheorghiu“, din 1981, a fost ideologul primei jumătăţi a regimului Ceauşescu. De aceea, nu ce spune, ci discursul lui e documentul cu care trebuie lucrat.

La fel ca şi Păunescu, care-i va fi prieten, Popescu apare în cercul puterii într-un moment unic al comunismului românesc, anii ’65-’70, cînd asistăm la un val de „reveniri“ pe scena culturală şi mediatică românească a ceea ce toţi actorii epocii numesc „valori“. Scriitorii „şaizecişti“, Eugen Ionescu la televizor, Festivalul „George Enescu“ (început în 1958, ce-i drept), Cerbul de Aur, mandatarii, numeroasele traduceri din limbi străine, puneri în scenă, filme, toate astea se întîmplă nu împotriva regimului, ci întru el, ca să spun aşa. Ceauşescu însuşi i-ar fi spus lui Popescu, în 1969, la ieşirea de la o expoziţie de pictură abstractă, că „nu-i aşa de greu de înţeles“. Dar apariţiile valorilor, prestigiul pus în joc au un sens politic bine definit. Era vorba despre o derusificare nu de dragul liberalizării, ci despre consolidarea unui regim autoritar naţional. Era vorba despre transformarea comunismului dintr-o ideologie de import într-un spirit viu care să reverbereze naţional. Şi despre promisiunea aplicării unei „doctrine a adevărului integral“ de neimaginat zece ani mai tîrziu, concretizată prin încurajarea (auto)criticii.

Există o generaţie care a crezut în aşa ceva. Mulţi au crezut, nu doar oamenii de la „centrală“. Şi Ana Blandiana a crezut. Unii însă s-au retras, alţii – nu. Ceea ce face Dumitru Popescu de la mijlocul anilor 1960, şi după Tezele din iulie încă – atîta vreme cît le vede ca pe o decizie de a radicaliza turnanta critică a discursului oficial –, este să încerce o alianţă imposibilă, aceea dintre o ideologie artificială şi viaţă. Ideologia nu era însă artificială, pentru că venea de la ruşi, şi ea nu putea fi naturalizată într-un „comu-nism desăvîrşit“ (Ceauşescu) românesc, dar ideea asta era. Pe Ceauşescu îl interesa prea puţin, de fapt, „traducerea în viaţă“ a vreunui principiu, în afara îndeplinirii tuturor cerinţelor lui, tot mai absolute. Dar există nişte ani în care se manifestă în discursul oficial – prin vocea lui Popescu în primul rînd – o exigenţă a autenticităţii ideologice care pentru un postmodern nu poartă defel violenţă. Discursul lui Popescu este crucial, la sfîrşitul anilor ’60, pentru înţelegerea acestui segment de utopie.

De pildă, iată-l la Congresul X, deja şef la Cultură, secretar cu presa şi cu propaganda la CC: „Umanismul socialist a ieşit din filele manualelor şi a pătruns în viaţă. Una din nenumăratele dovezi este dezavuarea publică de către partid a suspiciunii – acest nefast element de coroziune a relaţiilor sociale. (...) Partidul a încurajat pe fiecare om să gîndească cu capul propriu, (...) să fie el însuşi, prin aceasta să fie cu totul al societăţii, al ţării“. Impresionantă această dialectică morală, care pentru noi astăzi e literă moartă doar pentru că ştim că, de fapt, ea e utopică. „Libertatea de a fi tu însuţi“ (parafraza goetheană, nietzscheană e, cred, intenţionată) înseamnă aşadar libertatea de a fi trup şi suflet al unei societăţi libere şi suverane; nu obligaţia, ci libertatea. E vorba de un fetiş al libertăţii despre care, oricît de lucizi am fi, şi sîntem – domnul Cosaşu ştie, şi pe el îl salut acum –, nu încetăm să-l dorim.

Îmi este imposibil să înţeleg cît de mult credea Popescu în propriile cuvinte, în 1969. Cert este că, la unsprezece ani distanţă, din postura deja minoră de director al unei instituţii formale (Consiliul Naţionl al Radioteleviziunii), în plin cult al personalităţii şi în plină dictatură, trage o săpuneală zdravănă Televiziunii, pentru că ignoră exigenţele de autenticitate formulate odinioară. Era timpul în care Popescu se închidea cîteva zile pe an în TVR, se uita la emisiuni, apoi organiza o şedinţă de lucru. În 1980, el critică ceea ce oricine putea critica în emisiunile Televiziunii Române, numai că, de data aceasta, tratamentul cauzei era inaccesibil. Abia aici contradicţiile personajului devin evidente: „Aş atrage atenţia asupra pericolului idilismului care se întinde ca o pecingine asupra unor emisiuni. Este un fenomen nesănătos şi social şi politic, ne arată că totul vine de la sine într-o stare de beatitudine. (...) Marile probleme ale vieţii nu trebuie să le tratăm ca la fotograf. (...) (...) Tot timpul reporterul şi vorbitorul se aprobă reciproc. Ce rost au aceste lucruri? (...) Am văzut o emisiune – Clubul tineretului. Mi s-a părut un prefabricat, alcătuită din cîntece şi coruri. Emisiunea a fost concepută iniţial pentru a se prinde pe viu viaţa cultural-artistică a tineretului, formele variate în care acesta îşi petrece timpul liber, se distrează, viaţa entuziastă a tineretului nostru care îşi manifestă şi talentul şi vocaţia. (...) Abundă adesea vorbele. La Televiziune nu trebuie făcut abuz de preţiozităţi, deoarece împiedică înţelegerea. (...) E nevoie de emoţie. (...) Această alunecare în incapacitatea de a prezenta dialectic lucrurile.“

O dură, dar corectă descriere a decăderii programelor TV. Da. Doar că acum, în 1980, acest discurs fusese destituit. Popescu vorbea singur şi nu reuşea decît să bage în sperieţi nişte oameni legaţi de mîini şi de picioare (doar Tatulici are curajul să-i răspundă ceva mai direct). Popescu apucase între timp să se dedubleze. Din memorii, reiese că poziţia lui după 1976 a fost una de automarginalizare (ştiu, ştiu cum sună) şi de critică indirectă a cultului personalităţii. Popescu scrie că, în anii ’80, cita mereu din primele discursuri ale lui Ceauşescu cînd era momentul osanalelor, pînă cînd el s-ar fi prins de manevră şi nu l-ar mai fi chemat să vorbească la evenimentele politice majore. Altădată ar fi criticat guvernul pentru că se lasă mînuit ca o păpuşă de cîrpe, fapt pentru care Dăscălescu (prim-ministrul) nu l-a mai salutat un an. Ce sens public aveau însă aceste gesturi private? Poziţia lui Popescu în sistem făcea ca actele lui de răzvrătire să apară simple gesturi vindicative ale căror victime erau bieţii angajaţi. Nu-l putea dezavua pe Ceauşescu, se lua de cei care-l ascultau de frică. Dar el însuşi îl asculta, acolo, la CPEx.

Nu doar comportamentul face din Popescu un personaj dual. Imperativul autenticităţii, care-şi găseşte expresia clară la Popescu, este grevat de un limbaj bolnav. Popescu îşi sabotează din loc în loc – dar în mod simptomatic – intenţiile, prin întrebuinţarea unor neologisme scrobite care, în partid, aveau darul probabil să departajeze intelighenţia de pleava de activişti obtuzi. Unele neologisme sînt întrebuinţate greşit, într-un idiom popescian. Merită remarcate două: contingenţă înseamnă pentru el tangenţă, iar inextricabil va să zică inexpugnabil. Primul apare atît de frecvent, încît ajunge să-l facă simpatic pe acest lider al minţilor luminate din PCR-ul de pe vremea lui Ceauşescu. Pentru că Popescu e, cu toată inteligenţa lui nativă, un autodidact. Limitele înguste ale sistemului îl făceau să se creadă un zeu printre muritori. De fapt, el era doar un tip bine pregătit care înota, alături de alţi cîţiva, în mîl. Ideea lui despre „valoare“ nu e rea, dar e îngustă şi revine mereu ca un alibi pentru propria evoluţie politică de la mijlocul anilor ’60. Şi încă ceva. Pe 22 decembrie, se duce şi el la Televiziune să le vorbească românilor. Este sabotat aşa zicînd, iar Sergiu Nicolaescu îl roagă să nu apară o vreme. Popescu nu înţelege de ce. Insistenţa lui în a se adresa poporului din poziţia lui de – încă – membru al CPEx, chiar dacă decorativ, este iarăşi contradictorie. Dar explicabilă. Pentru că, pe de o parte, avem de a face cu acel Popescu din şedinţa de lucru a Televiziunii, care acuză idilismul şi vorbăria şi care, din această postură, se considera îndrituit să apară la televizor cu propriul lui discurs. Pe de alta, îl avem pe Popescu de la şedinţele prezidate de un monstru care-şi proiectase malign prezenţa asupra tuturor celor cu care intrase în contact. Cum se putea ca primul Popescu să nu-şi dea seama de existenţa celui de-al doilea?

Şi atunci, trebuie revenit: rezistenţa prin cultură, nu. E vorba despre dedublare, o dedublare controlată, dar inconştientă ca atare. Imposibilitatea realizării „dialecticii autenticităţii“ este sursa ei. Procesul e simplu şi el explică de ce, de pildă, în 1990, Paul Niculescu-Mizil îi trimite o scrisoare lui Andrei Pleşu, proaspăt ministru al Culturii, în care nu se recunoaşte nici o clipă vinovat. Toţi aceşti oameni crescuţi în entuziasmul utopiei naţional-comuniste a anilor ’50-’60 (Popescu fusese brigadier cîteva luni, la Salva-Vişeu) se vor dedubla mai tîrziu. Îşi vor pasa propria vină unui eu pe care, pur şi simplu, nu şi-l recunosc atunci cînd nu mai e nevoie de el. Mi se pare simplu de înţeles, odată povestea cunoscută. Povestea, însă, se lasă greu înţeleasă. Ea se înscrie într-un mecanism de adaptare care mută miza discuţiei din politic sau ideologic în plan psihologic. Aceasta este povestea oricărui „succes“ în comunism: cea a unei dedublări în care Manda şi Tanda nu vor să ştie una de alta, dar în care, indiferent de cine „are dreptate“, eu m-am scos. Excepţie au făcut doar opozanţii, pe de o parte, şi lingăii, pe de alta.

Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Mormîntul comunismului românesc, IBU Publishing, 2011.

Foto: L. Muntean

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.
image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.