Criticul literar în democraţia consumistă

O să explic de ce pe mine, unul, nu mă prea interesează în acest moment, ca cititor, critica literară în accepţiunea ei comună. O să spun ce cred despre noul statut al criticului literar din epoca noastră, cea a post-Literaturii. Din momentul în care semnificaţia cărţii s-a schimbat, în România, odată cu intrarea în post-tranziţie, critica îşi pierde încet-încet obiectul. Despre cartea ca autor plus titlu, pînă prin 2000, versus cartea ca obiect de cultură urbană integrat în reţeaua de expoziţie a societăţii de consum, am scris şi veţi putea citi în revista Pana mea... Mă interesează mai mult cine este, astăzi, criticul literar. În primul rînd - veţi spune - un om de gust. Da, clar. E obligatoriu ca un critic să aibă gust, dar e insuficient. Pentru că niciodată propriul său gust nu-i va fi îndeajuns pentru a promova de unul singur o carte pe piaţă. Şi pentru că, dacă se pune cu posesorul de bun-gust, o editură îl face arşice într-o clipă. Există o altă variantă - adaptată prezentului - a activităţii critice: discursul televizat. Da, cu condiţia ca marca televiziunii care difuzează acest discurs să-i asigure audienţă şi autoritate. Cazul lui Dan C. Mihăilescu este notoriu: în fiecare dimineaţă, la 9, el prezintă cîte o carte în emisiunea TV culturală poate cea mai urmărită din România. A impus el vreun scriitor? Nu ştiu, dar tind să cred că nu. Alt caz recent de emisiune culturală bine făcută este cel al lui Ioan T. Morar din Lumea citeşte. Aici însă este vorba despre o carte străină şi emisiunea lui slujeşte, parţial cel puţin, campania Cotidianului de lansare a cîte unui roman în fiecare miercuri. În această campanie, marketingul îşi taie - recunoaşteţi - partea leului, în ciuda faptului că titlurile lansate de Cotidianul sînt îndeobşte bune şi foarte bune. Or, eu nu cred că rolul criticului este acela de a-i asigura telespectatorului confortul de a se putea considera cititor de cărţi, atunci cînd el de fapt nu mai citeşte aproape deloc. OK, avem nevoie de aşa ceva, de oameni care să vină să ne asigure din cînd în cînd că sîntem frumoşi, inteligenţi, cultivaţi şi libertini. Ei nu sînt însă critici literari. Astăzi, criticul literar este cel puţin inutil sau reprezintă cel mult un element de decor editorial. Altminteri, e foarte frumos să iubeşti inutilitatea. Poţi face echitaţie, poţi cînta la flaut, poţi face capturi fotografice sau poţi scrie critică literară. De aceea, blogurile au apărut la timp. Actul critic era însă pînă deunăzi unul social şi, oricît de inactual sună, axiologic. Acum mai e doar la nivel familial. Nu-mi pare rău, nu mă revolt, e foarte normal să fie aşa. De ce ar trebui, de pildă, premiul pentru cel mai bun pescar român să atragă mai puţin interes decît cel pentru cel mai bun scriitor român? Nu trebuie. Cei care-şi fac iluzii că lucrurile stau în favoarea ultimului sînt probabil unii critici literari şi unii scriitori, iar cei care se revoltă îşi mănîncă nervii degeaba. Punctul esenţial al discuţiei despre cine trebuie să fie criticul literar astăzi stă în definiţia literaturii. Pînă în urmă cu cîţiva ani, atîta vreme cît literatura reprezenta prin sine o cunoaştere şi genera un canon, travaliul criticului era înnobilat de nobleţea literaturii şi aureolat de esenţele ontologice pe care aceasta le elibera la lectură. A pune în ordine piesele unui tezaur şi a arunca la gunoi eventualele falsuri era oricum o activitate nobilă şi, desigur, de autoritate. Scriitorii erau adesea descoperiţi de critici care, la rîndul lor, primeau ceva în schimb. De la o vreme, criticul devine cel care, înainte de orice, trebuie să demonstreze valoarea de cunoaştere a literaturii şi abia apoi, cu mult efort, odată demonstraţia reuşită, să-i ordoneze producţia. Numai că a demonstra valoarea literaturii presupune declinul ei inexorabil. Desigur, dimensiunea estetică rămîne fundamentală. Dar de ce - ne întrebăm acum - virtutea estetică a unei cărţi s-ar converti într-o valoare? Această bancrută era de prevăzut în societăţile democratice, ea nu trebuie să ne mire defel şi nici nu trebuie acum să depunem buchete de flori pe lespedea celei mai iubite crizanteme a literelor europene moderne. Însă, venit să demonstreze mult mai mult decît avea de demonstrat odinioară, criticului nu-i mai este suficientă competenţa estetică. Alături de cea de istoric al literaturii, pe care se presupune că o are, el trebuie să manifeste calităţi de teoretician: să ştie, adică, care este configuraţia discursului intelectual dintr-o arie dată, la un moment dat, pentru a putea plasa literatura la locul ei sau, mai mult, pentru a-i oferi, politicos, un loc. Toate aceste competenţe nu privesc, desigur, publicul larg. De aceea, criticul literar este, în Franţa, unul aproape în întregime universitar. Asta nu exclude, cel puţin aici, plăcerea lecturii, plăcerea scriiturii, actele de superbie retorică, dar include în mod obligatoriu precizie şi argumentare. Este falsă disputa dintre critica impresionistă şi critica "la obiect" sau argumentativă. Poţi avea stil făcînd critică, aşa după cum poţi să nu-l ai rămînînd la impresie. Pentru impunerea acestui tip de critic însă, instituţia literară trebuie să opereze cîteva schimbări şi criticul literar să accepte o limitare a prestigiului, nu în intensitate, ci ca suprafaţă. A fi critic literar este o meserie ca oricare, aşa cum o alta este aceea de a face filozofie, dar lucrurile acestea nasc încă o mulţime de controverse absolut inutile. Astăzi, a fi critic literar presupune a putea desfăşura un discurs profesionist despre literatură şi, apoi, despre ceea ce produce ea la un moment dat într-un anume spaţiu. Cred în acest tip de om de litere şi în capacitatea lui de a gestiona discursul literaturii, fără pretenţia de a fi considerat, ca atare, o persoană publică. Şi cred că, fatalmente, literatura nu poate supravieţui fără un etaj superior, fără o elită situată în afara tentaţiei puterii publice. Cred că această elită trebuie să rămînă în birourile ei de la ultimul etaj, de unde primeşte o vedere panoramică a solului, deşi detaliile nu au cum să nu-i scape. Dacă ia liftul şi coboară însă, criticul literar va trebui să-şi poarte cu sine crucea unui statut schizoid: să recolteze prestigiu de la sol pentru nişte competenţe pe care nu le poate exersa decît la etaj.