Criticul literar în democraţia consumistă

Publicat în Dilema Veche nr. 163 din 23 Mar 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

O să explic de ce pe mine, unul, nu mă prea interesează în acest moment, ca cititor, critica literară în accepţiunea ei comună. O să spun ce cred despre noul statut al criticului literar din epoca noastră, cea a post-Literaturii. Din momentul în care semnificaţia cărţii s-a schimbat, în România, odată cu intrarea în post-tranziţie, critica îşi pierde încet-încet obiectul. Despre cartea ca autor plus titlu, pînă prin 2000, versus cartea ca obiect de cultură urbană integrat în reţeaua de expoziţie a societăţii de consum, am scris şi veţi putea citi în revista Pana mea... Mă interesează mai mult cine este, astăzi, criticul literar. În primul rînd - veţi spune - un om de gust. Da, clar. E obligatoriu ca un critic să aibă gust, dar e insuficient. Pentru că niciodată propriul său gust nu-i va fi îndeajuns pentru a promova de unul singur o carte pe piaţă. Şi pentru că, dacă se pune cu posesorul de bun-gust, o editură îl face arşice într-o clipă. Există o altă variantă - adaptată prezentului - a activităţii critice: discursul televizat. Da, cu condiţia ca marca televiziunii care difuzează acest discurs să-i asigure audienţă şi autoritate. Cazul lui Dan C. Mihăilescu este notoriu: în fiecare dimineaţă, la 9, el prezintă cîte o carte în emisiunea TV culturală poate cea mai urmărită din România. A impus el vreun scriitor? Nu ştiu, dar tind să cred că nu. Alt caz recent de emisiune culturală bine făcută este cel al lui Ioan T. Morar din Lumea citeşte. Aici însă este vorba despre o carte străină şi emisiunea lui slujeşte, parţial cel puţin, campania Cotidianului de lansare a cîte unui roman în fiecare miercuri. În această campanie, marketingul îşi taie - recunoaşteţi - partea leului, în ciuda faptului că titlurile lansate de Cotidianul sînt îndeobşte bune şi foarte bune. Or, eu nu cred că rolul criticului este acela de a-i asigura telespectatorului confortul de a se putea considera cititor de cărţi, atunci cînd el de fapt nu mai citeşte aproape deloc. OK, avem nevoie de aşa ceva, de oameni care să vină să ne asigure din cînd în cînd că sîntem frumoşi, inteligenţi, cultivaţi şi libertini. Ei nu sînt însă critici literari. Astăzi, criticul literar este cel puţin inutil sau reprezintă cel mult un element de decor editorial. Altminteri, e foarte frumos să iubeşti inutilitatea. Poţi face echitaţie, poţi cînta la flaut, poţi face capturi fotografice sau poţi scrie critică literară. De aceea, blogurile au apărut la timp. Actul critic era însă pînă deunăzi unul social şi, oricît de inactual sună, axiologic. Acum mai e doar la nivel familial. Nu-mi pare rău, nu mă revolt, e foarte normal să fie aşa. De ce ar trebui, de pildă, premiul pentru cel mai bun pescar român să atragă mai puţin interes decît cel pentru cel mai bun scriitor român? Nu trebuie. Cei care-şi fac iluzii că lucrurile stau în favoarea ultimului sînt probabil unii critici literari şi unii scriitori, iar cei care se revoltă îşi mănîncă nervii degeaba. Punctul esenţial al discuţiei despre cine trebuie să fie criticul literar astăzi stă în definiţia literaturii. Pînă în urmă cu cîţiva ani, atîta vreme cît literatura reprezenta prin sine o cunoaştere şi genera un canon, travaliul criticului era înnobilat de nobleţea literaturii şi aureolat de esenţele ontologice pe care aceasta le elibera la lectură. A pune în ordine piesele unui tezaur şi a arunca la gunoi eventualele falsuri era oricum o activitate nobilă şi, desigur, de autoritate. Scriitorii erau adesea descoperiţi de critici care, la rîndul lor, primeau ceva în schimb. De la o vreme, criticul devine cel care, înainte de orice, trebuie să demonstreze valoarea de cunoaştere a literaturii şi abia apoi, cu mult efort, odată demonstraţia reuşită, să-i ordoneze producţia. Numai că a demonstra valoarea literaturii presupune declinul ei inexorabil. Desigur, dimensiunea estetică rămîne fundamentală. Dar de ce - ne întrebăm acum - virtutea estetică a unei cărţi s-ar converti într-o valoare? Această bancrută era de prevăzut în societăţile democratice, ea nu trebuie să ne mire defel şi nici nu trebuie acum să depunem buchete de flori pe lespedea celei mai iubite crizanteme a literelor europene moderne. Însă, venit să demonstreze mult mai mult decît avea de demonstrat odinioară, criticului nu-i mai este suficientă competenţa estetică. Alături de cea de istoric al literaturii, pe care se presupune că o are, el trebuie să manifeste calităţi de teoretician: să ştie, adică, care este configuraţia discursului intelectual dintr-o arie dată, la un moment dat, pentru a putea plasa literatura la locul ei sau, mai mult, pentru a-i oferi, politicos, un loc. Toate aceste competenţe nu privesc, desigur, publicul larg. De aceea, criticul literar este, în Franţa, unul aproape în întregime universitar. Asta nu exclude, cel puţin aici, plăcerea lecturii, plăcerea scriiturii, actele de superbie retorică, dar include în mod obligatoriu precizie şi argumentare. Este falsă disputa dintre critica impresionistă şi critica "la obiect" sau argumentativă. Poţi avea stil făcînd critică, aşa după cum poţi să nu-l ai rămînînd la impresie. Pentru impunerea acestui tip de critic însă, instituţia literară trebuie să opereze cîteva schimbări şi criticul literar să accepte o limitare a prestigiului, nu în intensitate, ci ca suprafaţă. A fi critic literar este o meserie ca oricare, aşa cum o alta este aceea de a face filozofie, dar lucrurile acestea nasc încă o mulţime de controverse absolut inutile. Astăzi, a fi critic literar presupune a putea desfăşura un discurs profesionist despre literatură şi, apoi, despre ceea ce produce ea la un moment dat într-un anume spaţiu. Cred în acest tip de om de litere şi în capacitatea lui de a gestiona discursul literaturii, fără pretenţia de a fi considerat, ca atare, o persoană publică. Şi cred că, fatalmente, literatura nu poate supravieţui fără un etaj superior, fără o elită situată în afara tentaţiei puterii publice. Cred că această elită trebuie să rămînă în birourile ei de la ultimul etaj, de unde primeşte o vedere panoramică a solului, deşi detaliile nu au cum să nu-i scape. Dacă ia liftul şi coboară însă, criticul literar va trebui să-şi poarte cu sine crucea unui statut schizoid: să recolteze prestigiu de la sol pentru nişte competenţe pe care nu le poate exersa decît la etaj.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.