Vinovăţia noţiunilor

Publicat în Dilema Veche nr. 340 din 19 - 25 august 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În urmă cu vreo două decenii, cînd intelectuali americani autohtonişti şi intelectuali francezi deconstrucţionişti intrau în coliziune în spaţiul universitar american, primii îi acuzau pe cei din urmă de distrugere a ethosului american: „in the United States, deconstruction is absurd, since we have never had a high culture of any kind. Far from being overliterate, we are still preliterate“ (Camille Paglia, „Ninnies, Pedants, Tyrants and other Academics“, în New York Times, 5 mai 1991). Se prea poate ca un motiv asemănător să stea la baza unui mod românesc de a practica limbajul, bazat pe personificarea exagerată. Altfel spus, cuvintele trebuie să devină suflete, persoane, pentru ca noi să le putem înţelege, simţi, să putem dialoga cu ele. De aceea, probabil, în limba română este foarte-foarte greu să faci teorie şi e, în schimb, mult mai simplu să faci „critică“, pamflet, banc şi, desigur, poezie. Această tendinţă spre întruchiparea cuvintelor afectează mereu rarele polemici teoretice din presa noastră culturală. În cea despre care voi vorbi îndată, dezacordurile părţilor au ca izvor un diferend: o neînţelegere asupra aceloraşi noţiuni. 

Românul e un cititor nerăbdător 

Fiecare enunţ publicat intră într-un spaţiu de ecou extrem de complex cu cele la care se referă, cele pe care le implică, cele pe care le corijează sau cele pe care le completează. Pentru un autor, e foarte greu să controleze toată această inserţie multiplă, de aceea enunţurile lasă mereu indici, urme, pe care autorul nu le recunoaşte cînd scrie, pe care poate nu le va recunoaşte niciodată. Pe măsură ce timpul trece, indicii respectivi plasează enunţul pe diverse etaje ale culturii scrise: enunţul poate fi uitat sau, dimpotrivă, reţinut de memoria unei comunităţi. Dar „urcarea“ sau „căderea“ enunţului ori termenului vine întotdeauna ca efect al unor convergenţe sau divergenţe dintre semnificaţiile atribuite de autor noţiunilor şi ceea ce „se ştie“, doxa pe care această atribuire o mobilizează. De pildă, cuvîntul „penibil“ înseamnă, în limba franceză, „dificil“, referindu-se la o acţiune. Dar, avînd în vedere ridicolul personajelor care se opintesc să realizeze ceva, în româneşte „penibil“ a ajuns sinonim cu „ridicol“. În registru ideologic, dacă spui „comunism“ – ajung unde voiam – trimiţi automat la dictatura ceauşistă a ultimilor cincisprezece ani, dar uiţi de orice text programatic sau utopist de secol XIX, de literatura de avangardă, de principii pe care „comunismul“ lui Ceauşescu le-a călcat în picioare (principala contradicţie: internaţionalismul comunist vs naţionalizarea lui ceauşistă). În 1989, nomenclatura ceauşistă, „revoluţionară“ era poate cel mai reacţionar segment social din România. 

Unul dintre aceşti indici lăsaţi vederii de enunţurile noastre, foarte accesibil, ţine de semantica pragmatică. Noţiunile, conceptele întrebuinţate pot fi folosite în sens larg sau îngust, lato sau stricto sensu, în funcţie de necesităţile argumentaţiei. Diferenţele pot fi mici, dar şi enorme, la fel ca şi în cazul perspectivei vizuale. De pildă, privite din elicopter, cartierele de blocuri ale oraşelor comuniste puteau părea grandioase; de aproape însă, ele deveneau ghetourile pe care le ştim astăzi din versurile primelor producţii hip-hop româneşti. Despre lăţimea şi îngustimea sensului unor noţiuni aş vrea să vorbesc şi eu ca sursă a diferendului, în legătură cu ceea ce apare drept cea mai consistentă polemică ideologică din ultima vreme. Voi nota cu LS sensul larg al noţiunilor întrebuinţate, cu SS pe cel îngust. Presupoziţia mea este că, în româneşte, pentru a putea „spune lucrurilor pe nume“, sensul larg este mult mai frecvent decît cel restrîns. Ultimul ar cere din partea autorului prea multe incursiuni terminologice, oţioase pentru cel care aşteaptă nerăbdător să afle „ce vrea să spună autorul“. Iar românul e un cititor nerăbdător. 

O dispută „ideologică“ (LS) recentă i-a avut ca oponenţi pe filozoful Gaspar Miklos Tamas şi pe istoricul Vladimir Tismăneanu; apoi, de fiecare parte, pe Alexandru Polgar şi pe Mihail Neamţu. Marginal, Ion Vianu a publicat un excelent articol despre ideologie în România, în revista 22 („Are un sens să fii de dreapta în România?“, nr. 1065), repede înconjurat de tăcere, pentru că, neavînd fisuri, nu poate fi atacat. În mod semnificativ, primii au publicat în paginile aceleiaşi reviste, 22, notorietatea lor în spaţiul publicistic românesc fiind neîndoielnică, astfel încît culoarea ideologică a revistei să nu apară alterată. Apoi, doi cadeţi au continuat-o în reviste diferite, Al. Polgar în „stîngista“ revistă Cultura, iar M. Neamţu în „conservatoarea“ revistă Dilema veche. Ar trebui să consider această polemică fie dintr-o parte sau din alta, fie „apolitic“ – ceea ce desigur că nu se poate, cu toate că unii susţin, printr-o politică proprie, contrariul. Or, eu cred că fiecare parte are dreptatea ei, tocmai pentru că tranzitivitatea discursului lor este redusă de lipsa de explicitare a sensului noţiunilor întrebuinţate. Nu scriu acum pentru a împăca taberele, ci pentru a observa cît de mult este îndatorată această dispută dezinteresului preopinenţilor pentru SL-ul sau SS-ul, noţiunilor pe care le folosesc. 

„Deviaţia marxistă“ 

Premisa de la care pornesc mi-a fost sugerată de o antologie Marx, a lui Maximilien Rubel (Karl Marx, Sociologie et critique. Pages choisies, traduites et presentées par Maximilien Rubel, Paris, Payot, 1970, 2008), precedată de o lungă prefaţă şi de un lung studiu introductiv – o sută cincizeci de pagini împreună – în care principala idee tematizată este cea a diferenţelor duse pînă la opoziţie (şi nu o „simplă ectopie“...) dintre corpusul Marx şi marxism (în franceză, avem două adjective derivate de la Marx: „marxisme“ şi „marxien“: ceea ce pleacă de la Marx şi ceea ce îi aparţine lui Marx). Dar pledoaria pentru „deviaţia marxistă“ a atîtor autori şi apoi a regimurilor de dictatură populară din Europa de Est în raport cu „Marx“ duce direct la obiecţia pe care o ridică G.M. Támas în Genealogiile comunismului asupra regimului „capitalist de Stat“ pe care l-am suportat sub numele de comunism (SL). De aici, diferendul. Diferendul dintre „comunism“ (SL ) şi „comunism“ (SS) se reduce, de fapt, fie la tăcere – polemica e de fapt imposibilă, zonele de schimb dintre cele două tabere sînt albe –, fie la umanizarea limbajului, la modificarea lui în figură (în chip) şi la utilizarea lui ca atare.

Faptul că de la o discuţie despre comunism s-a alunecat uşor, fără explicaţii, la una despre marxism, stînga, deconstrucţionism etc. vădeşte cît de insignifiante sînt sensurile cuvintelor pentru participanţii la polemică. Voi lua, pentru că este cel mai evident, cazul textului lui Mihail Neamţu: „Marxismul liric şi revolta mesianică“ (Dilema veche, nr. 338). „Comunismul“ înseamnă pentru autor marxism, neomarxism, revoluţie, leninism, stalinism, deconstrucţionism, PCR, Dej, Ceauşescu. Foarte bine. Mihail Neamţu are dreptatea lui, dar nu vrea s-o explice, oferind-o ca „dreptate“ (SL) pe baza argumentului istoric al „comunismului real“ (SS). Autorul acuză: „...textele neomarxiştilor îşi permit să asume o mare cantitate de uitare“. Ce uită ei? Simplu: crimele şi dezastrele înfăptuite în numele comunismului. 

„Comunismul“ lui G.M. Támas şi al lui Alexandru Polgar, pe de altă parte, este o noţiune mai degrabă estetică şi spirituală care descinde din discursul, pe de o parte, al lui Marx însuşi (aşa romantic cum este), Jacques Rancière sau Jean-Luc Nancy; este un comunism stricto sensu, care nu asumă ceea ce s-a produs în numele lui, ci ceea ce se poate gîndi şi simţi pornind numai de la texte. Sigur, Al. Polgar nu trebuie şi nici nu uită ce s-a întîmplat, istoric, în numele comunismului, doar că inteligenţa îi spune că noţiunea însăşi nu se poate apăra într-un proces intentat ei. Pentru Mihail Neamţu, „comunismul“ funcţionează la fel ca „neoliberalismul“ pentru stîngişti: cele două noţiuni vizează nu un stricto sensu, ci tot ceea ce recursul justificator la ele permite: crimele „comuniste“ şi dezumanizarea „neoliberală“, criminală, în cele din urmă. Dar tot pentru Mihail Neamţu, de pildă, atunci cînd vine vorba despre crime comise în numele catolicismului, argumentele vin pe linia conceptualizării SS a religiei, conform unor texte, nu a unor fapte comise în numele... 

Cînd se refuză el însuşi patetismului, tînărul intelectual specialist în teologie are dreptate: tot ceea ce a devenit putere politică explicită în numele comunismului a dus la moarte şi la crimă. Dar aici se opreşte exerciţiul său intelectual. Pentru că nu mai citeşte, nu mai vede ceea ce spun adversarii săi ideologici. Pus în faţa unui duşman invizibil, Mihail Neamţu se ia la trîntă cu un alter ego în aserţiuni care converg înspre apoteoza unei personificări imposibile: „Nu este oarecum aberant să descriem – aşa cum o face G.M. Támas – regimul Ceauşescu drept «regim fascist» (...) doar pentru a disculpa noţiunea de comunism?“. Această întrebare retorică pusă de un distins istoric al ideilor, filozof, teolog, director ştiinţific etc. dă de gîndit mai mult decît polemica în sine. Indicele lăsat de acest enunţ fals interogativ, înmuiat într-un bemol lapidar („oarecum aberant“), blochează orice acces la un schimb argumentativ, dar rămîne (în schimb) ilustrativ pentru un mod de a gîndi foarte răspîndit, unul pe cît de simplist pe atît de aducător de satisfacţii: există un vinovat, un ţap ispăşitor, de găsit în discurs. Cu alte cuvinte, dacă pentru unii, puţini, discursul e un obiect şi o practică a gîndirii, pentru alţii, mai mulţi, discursul este vinovatul la rigoare, în lipsa accesului la real. 

De-a lungul istoriei recente a României, vinovaţi au fost atît oameni: străinii, ţiganii, evreii, femeile, naziştii, comuniştii, cît şi sisteme: monarhia, comunismul, democraţia. E drept, de foarte multe ori vinovaţi sîntem chiar noi, dar aici vorbim mereu de un „noi“ (SS), adică de o parte din noi pe care tot „noi“ (partea bună) ar trebui s-o eliminăm. Mai simplu pare, în măsura în care realitatea e atît de complexă, să culpabilizăm pur şi simplu noţiunile sub care realitatea se poate înghesui pe căprării, la modul general; să împărţim, altfel spus, realitatea în bună şi rea, sorbind-o dintr-o sorbire noţională. Iar acest drept nu ne poate fi contestat atîta vreme cît ea, realitatea, e înţesată de crime. Or, nu mîna cuiva e criminală ci, mai simplu, o noţiune care explică, desigur, gestul criminal al mîinii cuiva. 

N-a greşit aici numai Mihail Neamţu, cel care preferă un chiasm, unor explicaţii („nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legi bune şi cu litera dreaptă a unor legi strîmbe“). Nu, pentru că n-am făcut nimic dacă numim regimul ceauşist „fascist“ (SL): deplasăm doar o problemă pe care nu putem sau n-avem chef să o rezolvăm. E drept, fascismul admite violenţa într-o măsură superioară comunismului, şi semnifică mai degrabă distrugerea decît creaţia – dar rămîne o etichetă, funcţionează tot ca o personificare, scoţînd noţiunea de sub jurisdicţia gîndirii pentru a o plasa, ca persoană, de partea Răului. Problema, cred, se poate reduce la ceva mult mai simplu: există o nevoie de „comunism“ (SS) pentru contracararea unor fenomene sociale cu consecinţe grave asupra binelui individual şi social, fără ca asta să însemne vreodată că cineva se poate gîndi la realizarea macrosocială a acestui comunism; iar „stînga“ (SL) cuprinde principii etice şi o sensibilitate fără de care lumea ar fi mai săracă. 

Propoziţia apodictică „capitalismul trebuie privit în ordinea firii“, cu care Mihail Neamţu îşi încheie intervenţia, reprezintă însă o eroare gravă de gîndire, de care autorul îşi va da fără îndoială seama, chiar plasată în finalul unui raţionament valid; aş spune că în ordinea firii umane stă mai degrabă dezordinea, enunţ care ar putea explica de ce argumentul are nevoie de figură, intelectul – de sensibilitate şi dreapta – de stînga; pentru cunoaşterea şi practica omenească a lumii.  

Alexandru Matei este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte a sa, Ultimele zile ale literaturii, a apărut la Editura Cartea Românească, în 2008.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.
image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.